Sfântul Macarie cel Mare sau egipteanul, alături de ceilalți cuvioși ai pustiei egiptene, este exponentul unei spiritualități care, deși este greu înțeleasă astăzi, a marcat de sute de ani monahismul ortodox. Sfântul Macarie a arătat că viața pământească este prin excelență spațiul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Rugăciunea, smerenia, bunătatea, înțelepciunea, sacrificiul personal sunt valori ce au împodobit chipul acestui desăvârșit monah, care este pentru Biserică o icoană a sfințeniei.
Sfântul Macarie cel Mare s-a născut în Egipt și a trăit aproape o sută de ani (295-392). A petrecut cea mai mare parte din viață în marele chinovii monahale de la Nitria și Schit, ducând o viață aspră. A fost părintele duhovnicesc al multor ucenici, el însuși învățând meșteșugul mântuirii de la pustnicii experimentați cărora le-a purtat un deosebit respect. Sfântul Macarie spunea: „Eu încă nu m-am făcut călugăr, dar am văzut călugări”, referindu-se la părinții dinaintea lui, care nu au fost cunoscuți deplin și care au viețuit într-un chip de neînțeles. Cuviosul poveștește că s-a întâlnit în pustie cu adevărații monahi. „M-am dus și am aflat acolo un iezer de apă și ostrov în mijlocul lui și au venit fiarele pustiei să bea apă dintr-însul. Și am văzut în mijlocul lor doi oameni goi și s-a înspăimântat trupul meu, căci am socotit cum că sunt duhuri, iar ei dacă m-au văzut înspăimântat, au grăit către mine: nu te teme, căci și noi oameni suntem. Și am zis lor: de unde sunteți și cum ați venit în pustia aceasta? Iar ei au răspuns: de la chinovie suntem și ne-am întocmit între noi și am ieșit aici. Și iată avem patruzeci de ani și unul din noi este egiptean, iar celălalt este libian. Și m-au întrebat și ei zicând: cum se află lumea, de vine apa la vremea sa și de are lumea îndestularea sa, și am zis lor: are. Și eu i-am întrebat cum pot să mă fac călugăr și ei mi-au răspuns: de nu se va lepăda cineva de toate ale lumii, nu poate să fie călugăr. Și am zis lor: eu sunt slab și nu pot ca voi. Iar ei mi-au zis: dacă nu poți ca noi, șezi în chilia ta și-ți plânge păcatele tale. Și i-am întrebat: când se face iarnă, nu răciți? Și când se face arșiță, nu se ard trupurile voastre? Iar ei mi-au zis: Dumnezeu ne-a făcut nouă iconomia aceasta, încât nici iarna nu răcim, nici vara nu ne vatămă arșița. Pentru aceasta am zis vouă că nu m-am făcut călugăr, ci am văzut călugări.”
Pustia este moștenirea călugărilor
Când era tânăr, Macarie a fost purtat de un heruvim în vârful unui munte. Îngerul i-a arătat pustia și i-a spus: „Dumnezeu ți-a dat ție și fiilor tăi spre moștenire pustia aceasta”. Pustiul este spațiul luptei finale între bine și rău, este spațiul delimitării duhurilor și al separației dintre fiii luminii și cei ai întunericului. În pustie, Macarie a biruit ispitele diavolilor, i-a întărit pe ucenici și i-a vindecat pe cei căzuți. Nicăieri ființa umană nu este mai prețuită decât în acest spațiu neprimitor și neprielnic vieții. Avva Macarie cel Mare zicea fraților în Schit, după ce ieșeau din biserică: fugiți fraților! Și i-a zis lui cineva din bătrâni: unde putem să fugim mai mult decât în pustia aceasta? Iar el și-a pus degetele pe gură, zicând: de aceasta să fugiți. Și a intrat în chilia sa și încuia ușa și ședea. Acolo unde din fire este liniște și nemișcare se cere și mai multă liniște, pentru că tulburarea nu mai vine din strălucirea idolească a lumii, ci din gândurile și mișcările unei inimi trufașe. „Trecând odată de la lunca la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic, și iată l-a întâmpinat pe el diavolul pe cale cu secera și vrând să-l lovească n-a putut. Și i-a zis lui: multă silă am de la tine, Macarie, căci nu pot asupra ta. Iată orice faci și eu fac. Tu postești, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruiești. I-a zis lui avva Macarie: care este? Iar el a zis: smerenia ta, și pentru aceasta nu pot asupra ta.”
Mângâierea sufletelor din iad
Rugăciunea lui Macarie era simplă pentru că folosul ei nu stătea în mulțimea și iscusința cuvintelor, ci el se încredea întru totul lui Dumnezeu. „Întrebat-au unii pe avva Macarie, zicând: cum suntem datori să ne rugăm? Le-a zis lor bătrânul: nu este trebuință a vorbi multe, ci a întinde adeseori mâinile și a zice: Doamne, precum vrei și precum știi, miluiește! Iar de va sta război asupra ta, zi: Doamne, ajută-mi! Și El știe ce e de folos și face cu noi milă.” Unul din cele mai pilduitoare episoade din viața lui Macarie s-a petrecut în timpul unei plimbări prin deșert. „Povestea avva Macarie: umblând odată prin pustie am găsit o căpățână de mort aruncată la pământ. Și clătinându-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpățâna. Și am zis ei: tu cine ești? Și mi-a răspuns căpățâna: eu am fost slujitor al idolilor și al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu ești Macarie, purtătorul de duh, și în orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri și te vei ruga pentru dânșii, se mângâie puțin. I-a zis ei bătrânul: care este mângâierea și care este chinul? I-a răspuns lui: pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului și nu este cu putință să se vadă cineva față către față, ci fața fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva fața celuilalt. Aceasta este mângâierea. Și, plângând bătrânul, a zis: vai zilei aceleia în care s-a născut omul, dacă aceasta este mângâierea muncii! I-a zis ei bătrânul: este altă munca mai rea? I-a răspuns lui căpățâna: noi, ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puțin suntem miluiți, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu și s-au lepădat de El și nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Și luând bătrânul căpățâna, a îngropat-o. În ziua adormirii sale, Sfântul Macarie i-a văzut în ceata sfinților pe cuvioșii Antonie și Pahomie. Ucenicul său, Pafnutie, a văzut sufletul lui Macarie ridicându-se la cer și i-a auzit pe diavoli stricând: „Ne-ai învins Macarie”, la care sfântul a răspuns: „Încă nu v-am biruit”. Ajungând la porțile Raiului, ei au strigat din nou: „O, Macarie, ne-ai biruit!”. La care acesta a răspuns: „Binecuvântat fie Domnul Iisus Hristos, care m-a scăpat din mâinile voastre”.
(sursa: Ziarul Lumina)