Sf. Ioan, omul cu aripi de înger și dascălul pocăinței

Șirul Sărbătorilor de iarnă se încheie cu cinstirea Sf. Ioan, Botezătorul, Proorocul și Înaintemergătorul Domnului. Viața acestui sfânt, al cărui nume îl poartă peste două milioane de români, se poate rezuma la un singur cuvânt: pocăința
Numele Sf. Ioan arată esența vieții sale: Dumnezeu a avut milă (în ebraică Jo (Jahve) + Hanan). Toată mila lui Dumnezeu se poate cuprinde în faptul că El a dorit și inițiat împăcarea Sa cu noi. Pentru aceasta, și-a rânduit Înaintemergător, Prooroc și Botezător. Om cu aleasă viață sfântă, despre care Hristos a spus că „între cei născuți din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el.” Motiv pentru care, în iconografie, este singurul sfânt reprezentat cu aripi, ca de înger. Căci pocăința înalță pe om chiar mai presus de înălțimea spirituală a îngerilor. Căci nici un înger nu a fost numit vreodată fiu al Domnului, în Duhul Sfânt.
Sf. Ioan este Înaintemergător deoarece el deschide calea pe care Hristos însuși o va întări: calea îndreptării morale prin pocăință. Încă dinainte cu vreo șapte secole de Hristos, profetul Isaia va profeți nu numai venirea lui Mesia, ci și apariția lui Ioan, spunând: „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui.” Predica lui din pustia Iordanului o arată cu prisosință: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiți de mânia ce va să fie? Faceți, dar, roade vrednice de pocăință . . . Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc.” De aceea, practica la Iordan botezul pocăinței, o prefigurare a ceea ce Hristos va institui mai târziu ca Taina Spovedaniei, a mărturisirii păcatului: „Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinței întru iertarea păcatelor. Și ieșeau la el tot ținutul Iudeii și toți cei din Ierusalim și se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele”.
Apoi, Sf. Ioan este Prooroc, deoarece el însuși va profeți despre Mesia, dar nu doar la modul verbal, ca toți proorocii de până la el, ci arătându-L lumii întregi: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălțămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.”Iar la momentul întâlnirii la Iordan dintre el și Hristos, va da mărturie zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.”
În fine, Sf. Ioan este și Botezătorul Domnului, deoarece el se va învrednici să boteze în Iordan pe Hristos, așa cum frumos spune un vechi imn al Bisericii: mâna robului s-a atins de creștetul Stăpânului. Prin această formulare aparent discriminatorie, cu iz sclavagist poate pentru unii, se arată, practic, marea dragoste a lui Dumnezeu, căci El este Cel ce se smerește și inițiază împăcarea cu noi, arătându-și toată disponibilitatea de a reintra în comuniune cu omul. După cum și Hristos va spune: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.”
Prin urmare, dacă Dumnezeu ne cheamă la împăcarea și la iertare, ce vom face? Vom refuza o asemenea ofertă, menită a restabili frumusețea și armonia creației? Depinde doar de noi.
Tocmai de aceea, șirul Sărbătorilor de iarnă se încheie într-un mod educativ, oferindu-ne pe calea vieții noastre, puterea restauratoare a pocăinței, înțeleasă ca îndreptare morală, ca zbor către înălțimile virtuților. Însă cinstirea Sf. Ioan nu se oprește aici, deoarece, de-a lungul anului, îl mai cinstim de 5 ori, semn al faptului că îndreptarea morală nu este un act izolat, ci o coordonată a vieții creștine: Zămislirea (23 septembrie), Nașterea (24 iunie), Tăierea capului (29 august), Prima și a doua aflare a capului său (24 februarie) precum și a treia aflare a capului sau (25 mai).
Posibil ca mândria, orgoliul, vanitatea, care lucrează prin decăderile de zi cu zi, să nu ne lase să ajungem la capătul drumului, ratând împăcarea cu noi înșine, cu aproapele și, prin aceasta, cu Dumnezeu. Dar, să nu ne descurajăm. Sf. Ioan ne-a învățat că se poate. Mai mult, este necesar.
(Pr. Eugen Tanasescu, sursa: doxologia.ro)