Sf. Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului – 13 noiembrie

Sf. Ioan Gura de Aur s-a născut la Antiohia, între 344 si 354, mai probabil la 354, după ultimele cercetări asupra cronologiei vieții și operelor sale. Tatăl său, Secundus, mare dregător militar (magister militum Orientis) a murit curând după nașterea copilului. Mama sa, Antusa, dintr-o bogată familie creștină, rămasă văduvă la 20 ani, s-a dedicat cu râvnă și perseverența educației fiului ei, renunțând la recăsătorire. Primele elemente ale educației creștine, Ioan le primi de la mama sa. Educația clasică o primi de la retorul Libaniu și de la filosoful Andragatiu. Se pare că a studiat și dreptul, întrucât ar fi pledat câtva timp. A fost botezat târziu, probabil pe la 372, de Meletie, episcop de Antiohia. În curând fu făcut citeț. Începu să practice ascetismul acasă, pentru a nu lăsa pe mama lui văduvă a doua oară. În același timp, a frecventat și asketerionul lui Diodor de Tars și al lui Carterios în tovărășia prietenului său Teodor, viitorul episcop de Mopsuestia. Acestuia știm că, pentru a-l readuce din lume, unde plecase, i-a adresat două scrisori cunoscute sub numele de „Către Teodor cel căzut”. Ioan legase prietenie cu un camarad, Vasile, probabil viitor episcop de Rafaneea, cu care se angajase să meargă pe același drum în viață. Dar, la un moment dat, Sf. Ioan își trădă prietenul pe care nu-l împiedică să accepte episcopatul, în timp ce el, Ioan, fugi de această înaltă cinste, ascunzându-se. În 374, după moartea Antusei, Ioan a putut să dea curs dorinței sale arzătoare pentru asceză. El s-a retras în munții Antiohiei, unde a dus patru ani o viață severă sub conducerea unui ascet, iar după aceea doi ani a stat retras într-o peșteră unde și-a compromis sănătatea.
– Sf. Ioan – „Chrysostom” („Gură de Aur”)
În 380 s-a înapoiat la Antiohia, iar în 381, Meletie l-a făcut diacon. Timp de 10 ani, înaintea diaconatului, el a fost preocupat de problema monahismului și a fecioriei, cărora le-a consacrat tratate mici. În cei șase ani de diaconat, probleme de ordin pastoral și apologetic au început să-l preocupe, deși nu primise încă Taina Preoției. Din această vreme datează tratatul său „Despre preoție”.
Sf. Ioan e preoțit de episcopul Flavian, în 386, și primește misiunea de predicator. Geniul și arta lui oratorică îi duc numele până departe. El predică nu numai în biserica mare și frumoasă, zidită de Constantin, sau în biserica cea veche, ci în toate bisericile din Antiohia și din împrejurimi, în fiecare Duminica și sărbătoare, iar în Postul mare, aproape în fiecare zi. Dărâmarea statuilor împăratului Teodosie și ale membrilor familiei sale, în anul 387, din cauza cuantumului neobișnuit al obligațiilor fiscale, a adus locuitorilor Antiohiei amenințarea cu exterminarea totala. Era atunci un spectacol jalnic: păgânii fugeau din oraș, iar creștinii așteptau moartea îngroziți. Din prima săptămână a Postului mare, episcopul Flavian a plecat la Constantinopol spre a cere clemență împăratului Teodosie, iar Sf. Ioan a rostit de-alungul întregului post 21 de omilii, numite „Omiliile despre statui”, în care consolează și încurajează pe credincioșii îngroziți, dar face și opera morală, combătând păcatele și arătând deșertăciunea lucrurilor de aici. Omilia a 21-a, finală, anunță rezultatul fericit al intervenției lui Flavian care aducea amnistierea celor vinovați. Succesul pe lângă Teodosie era socotit și succesul Sf. Ioan. Numele lui ajunse pe buzele tuturor, el își crease o celebritate nemuritoare: sec. VI îi va da supranumele de „Chrysostom” („Gura de Aur”). În timpul celor 12 ani de preoție la Antiohia, Sf. Ioan a desfășurat o prodigioasă activitate misionară și predicatorială. A combătut pe eretici, îndeosebi pe anomei și pe iudeo-creștini, și s-a străduit pentru formarea morală a credincioșilor săi. Acum comentează, de pe amvon, Geneza, Evangheliile după Ioan și Matei și Scrisorile Sf. Pavel. În conflictul dintre Flavian și Paulin, Sf. Ioan lua partea celui dintâi.
– Sf. Ioan a împiedicat exploatarea de către cler a darurilor pentru săraci
La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sf. Ioan a fost numit patriarh al Capitalei prin influența lui Eutropiu, ministru atotputernic pe lângă slabul Arcadie. Aceasta ascensiune a fost o surpriză neașteptată pentru Sf. Ioan. Teofil al Alexandriei, contra voinței sale, hirotoni în arhiereu pe noul ales la 26 februarie 398. Ajuns patriarh, Sf. Ioan a început prin a stârpi neregulile și abuzurile mediului clerical al Capitalei. A suprimat luxul reședinței episcopale, pe care 1-a înlocuit cu o simplitate călugărească în mobilier, hrană și îmbrăcăminte, întrebuințând surplusul pentru spitale și săraci. A împiedicat exploatarea de către cler a darurilor pentru săraci. A interzis călugărițelor și diaconeselor de a mai locui la clerici. A cerut văduvelor purtare ireproșabilă. Râvna sa de reformator implacabil, tonul tăios și neiertător al predicilor sale, care criticau aspru toate păcatele și pogorămintele, de jos și până sus, la Eutropiu și Eudoxia, dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr și pentru dreptate, i-au făcut mulți dușmani. A continuat să-și scrie predicile și comentariile sale. Acum a terminat Comentariile la Scrisorile pauline (Coloseni, Tesaloniceni, Evrei), scrie Comentariul asupra Psalmilor, apoi la Faptele Apostolilor. Face misiune externă formând și trimițând misionari până la goții de la Marea Neagra și Dunăre. Se amestecă în administrația unor dioceze ca Tracia și Asia Mica, asupra cărora n-avea jurisdicție. Merge și convoacă un Sinod la Efes, în 401, unde se produseseră nereguli și unde a pus ordine.
– Începutul persecuțiilor
Legaturile cu curtea au fost întrerupte sau au fost reci. Dușmanii lui Ioan începură să murmure. Venirea fraților Lungi la Constantinopol, izgoniți de Teofil din Egipt ca origeniști, avea să provoace actul final al vieții patriarhului atât de frământat. Ioan primi pe Frații Lungi, îi așeză undeva, dar nu intră în comuniune cu ei și nu le primi o plângere contra lui Teofil. Aceștia se adresară împăratului, care dispuse convocarea lui Teofil în fața episcopului Capitalei. Teofil își lua măsuri, trimițând înainte pe Sf. Epifaniu, spre a descalifica pe Sf. Ioan ca origenist, dar bătrânul episcop de Salamina își dădu seama, până la urma, de cursa în care fusese atras și plecă grăbit în țara lui. Teofil însă, care veni cu 26 episcopi ai lui, știu să ralieze 10 episcopi nemulțumiți de Ioan, 3 văduve care se socoteau insultate de patriarh și pe împărăteasa Eudoxia. Sinodul, prezidat de Teofil, convocă pe Ioan să se prezinte la Stejar, aproape de Calcedon, spre a se dezvinovăți de calomnii sau de lucruri ridicole. Ioan nu se prezentă și de aceea fu depus.
– Ultimele cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”
Exilat din ordinul împăratului și aflându-se deja în Bitinia, patriarhul fu rechemat din cauza răscoalei poporului care-și cerea pastorul și din cauza unui cutremur de pământ. Patriarhul fu primit în triumf, dar împăcarea n-a durat decât două luni. Spre sfârșitul anului 403 Ioan critica aspru neorânduielile care s-au produs cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei, aproape de Biserica unde slujea el. Se pare că omilia despre Ioan Botezătorul, în care Ioan ar fi comparat pe Eudoxia cu Irodiada, este o piesă falsă, plăsmuită de adversarii săi. Eudoxia, după sfatul lui Teofil, a convocat un sinod în care a depus a doua oară pe Ioan, ca nefiind reintegrat de un sinod după prima depunere. Aceasta se petrecea în Postul Paștelui din 404. Ioan a fost arestat în palat aproape de Paste și exilat după Rusalii, la 20 iunie 404. Exilul al doilea și final al Sf. Ioan ne e cunoscut din scrisorile sale numeroase către prietenii devotați. El arată suferințele și necazurile lui pe drumul lung și silnic al deportării, dar e mereu preocupat de scumpa sa Biserică și de răspândirea Evangheliei. După o oprire scurtă la Niceea, Sf. Ioan a ajuns 1a sfârșitul a 77 de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Arrnenia Mica. El a suferit mult aici din cauza climei, a lipsurilor și a primejdiilor din partea tâlharilor. Intervenția partizanilor săi de la Constantinopol, numiți ioaniți, și moartea Eudoxiei spre sfârșitul anului 404, nu i-au schimbat situația. Ioan scrise de la Cucuz și papei Inocențiu, cerându-i ajutor, dar acesta n-a putut face nimic pentru el. Din cauza legăturilor sale frecvente cu prietenii de la Constantinopol și Antiohia, autoritățile primiră ordin să-1 deporteze la Pityus, un orășel pe malul răsăritean al Mării Negre. El a murit pe drum spre această localitate, la Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407 cu aceste cuvinte pe buze: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Numele său a fost trecut din nou în diptice. Resturile sale pământești au fost aduse și depuse cu pompă în biserica Sf. Apostoli, la Constantinopol, de către împăratul Teodosie II, în anul 438.