Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit la Mănăstirea Putna, în ziua de duminică, 14 mai 2017, cu prilejul proclamării canonizării Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și a Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Mănăstirea Sihăstria Putnei:
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din 6 – 7 iunie 2016, a aprobat canonizarea ca sfânt a mitropolitului Iacob Putneanul al Moldovei, ierarh cu viață curată și sfântă, apărător al dreptei credințe, evlavios și înțelept, bun dascăl și părinte duhovnicesc, mare ctitor și păstor neobosit al obștii creștine, foarte atent la problemele sociale și economice din timpul său. În aceeași ședință de lucru a fost aprobată canonizarea ca sfinți și a trei dintre ucenicii mitropolitului Iacob Putneanul al Moldovei, și anume Cuvioșii Părinți de la Mănăstirea Sihăstria Putnei: Sila, Paisie și Natan, monahi nevoitori, statornici în dreapta credință și în viața sihăstrească, fiind pilde de rugăciune fierbinte, de smerenie, de înfrânare, de milostivire și de înțeleaptă povățuire duhovnicească.
Mitropolitul Iacob Putneanul s-a născut la data de 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din Bucovina. A fost crescut în duhul adevăratei evlavii, iar la vârsta de numai 12 ani a intrat în viața monahală. S-a format duhovnicește în obștea Mănăstirii Putna și a Sihăstriei Putnei, fiind ucenic al mitropolitului Antonie al Moldovei (1730-1740). Pentru „înțelepciunea de bătrân” și viață sa aleasă, a fost hirotonit preot la vârsta de 17 ani, apoi a fost ales egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani. În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuți, unde a tipărit un Liturghier slavo-român și a înființat o școală pentru învățarea limbilor slavonă, greacă și română. După doar cinci ani, în 1750, a fost ales în scaunul de mitropolit al Moldovei, la Iași. Între 1750 și 1760 a desfășurat, ca mitropolit, o intensă activitate pastorală și socială, promovând tiparul românesc și veghind la traducerea de cărți folositoare de suflet. A înființat o tipografie, unde în 10 ani a tipărit 15 cărți de slujbă și învățătură în limba română, de mare folos în bisericile și mănăstirile din toate ținuturile locuite de români.
Pentru românii din Transilvania, amenințați să renunțe la credința lor strămoșească, Mitropolitul Moldovei a tipărit cărți spre apărarea dreptei credințe, a hirotonit preoți și a trimis antimise în parohiile din Maramureș și ținutul Clujului unde nu era episcop.
Îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriții săi, deoarece, după cum spunea, „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”, a înființat școli și a tipărit cărți de învățătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) din Moldova și a înființat, pentru copiii satului Putna, prima școală elementară rurală din Moldova. A dispus traducerea Vieților sfinților, reușind traducerea primelor 6 din cele 12 volume.
Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna și așezămintele ei, mitropolitul Iacob Putneanul a ajutat și alte mănăstiri și biserici: Mănăstirea Doljești, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava și Catedrala mitropolitană din Iași, Mănăstirea și spitalul Sfântul Spiridon din Iași, precum și alte lăcașuri sfinte.
În vremea domniilor fanariote, a intervenit, împreună cu ceilalți ierarhi ai țării, pentru eliminarea unor forme de asuprire socială (desființarea veciniei în 1749) și a unor biruri împovărătoare (desființarea vădrăritului în 1756), dar mai ales a văcăritului (în 1757), legând cu blestem pe domnii țării să nu revină asupra acestora.
Ca un făcător de pace și ocrotitor al poporului, mitropolitul Iacob Putneanul a cerut hanului tătarilor, în anul 1758, să înceteze prădarea Moldovei, iar în anul următor a potolit o răscoală a poporului, solicitând domnitorului să îndeplinească unele cerințe ale mulțimii, pentru pacificarea țării. A mustrat adesea pe unii conducători nedrepți ai vremii sale, din pricina cărora, în cele din urmă, a hotărât să renunțe la scaunul mitropolitan, în anul 1760, refuzând să accepte impunerea din nou a dărilor împovărătoare pentru popor.
Locuind ultima parte a vieții la Mănăstirea Putna, Sfântul Iacob Putneanul a continuat actele de ctitorire începute în perioada cât a fost mitropolit în scaun, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei, întărind-o duhovnicește și material. Astfel, mănăstirea a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele care aveau să vină odată cu ocuparea Bucovinei de către armatele Imperiului Habsburgic, în anul 1774 și recunoașterea acestei stări de fapt de către Imperiul Otoman și Imperiul Țarist în anul 1775.
Retragerea la Mănăstirea Putna i-a fost prilej mitropolitului Iacob Putneanul de adâncire în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet. În acest sens, el spunea că „dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”.
Simțindu-și sfârșitul aproape, după Sfintele Paști din anul 1778, a mers la Schitul Sihăstria Putnei și a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Sfântul Cuvios Natan, luând numele de Eftimie. După patru zile, în 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul. A fost înmormântat în pridvorul bisericii mari a Mănăstirii Putna, fiind nou ctitor al ei.
Purtându-și cu hărnicie și cu vrednicie crucea slujirii arhierești, iar cu blândețe și smerenie crucea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu-se pe sine pentru poporul încredințat lui spre păstorire, Sfântul Iacob Putneanul și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului, prin școală și tipar, apărării celor nedreptățiți și povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci și smeriți, care a dus o viață de Sfânt”.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
