Sensul vieții (II)

Sensul vieții se găsește prin raportarea la obârșia existenței ei, la Dumnezeu. Credința în Dumnezeu și recunoașterea iubirii Lui față de om dau sens vieții umane. Aceasta din urmă nu se epuizează în relațiile sociale ale omului, nici nu se reduce la biografia lui, ci se întinde și dincolo de ele. Îmbătrânind, omul nu își împuținează puterile și atât, ci se și maturizează, pe un alt plan decât cel fizic. Toate își află sens pe planul vieții celei în Hristos. Fără acesta, însă, pun stăpânire pe om plictisul, fărâmițarea și lipsa sensului.
Viața reală, dincolo de moarte
Viața cea adevărată își are obârșia în izvorul vieții, în Dumnezeu. Cel ce se rupe de Dumnezeu este în esență mort, chiar de pare viu. Acest lucru îl arată cuvintele Mântuitorului către cel ce îi ceruse să-L urmeze după ce, mai întâi, își va îngropa tatăl: „Lasă morții să-și îngroape morții lor”.
Viața reală se află dincolo de stricăciune și moarte. Omul este stricăcios și muritor, pe când Dumnezeu nestricăcios și fără de moarte. Omul stricăcios și muritor află viața veșnică și nestricăcioasă prin părtășia de harul necreat al lui Dumnezeu. Astfel biruiește stricăciunea și moartea. Acesta este sensul pe care îl are participarea la Tainele Bisericii, mai ales la Botez și dumnezeiasca Euharistie: „De nu se va naște cineva de sus, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu”; și „de nu veți mânca trupul Fiului omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viața în voi”.
Inteligența nu te izbăvește de păcat
Înnoirea cea în Hristos nu se mărginește la mintea sau la sufletul omului, ci se refera la întreaga lui ființă. Harul lui Dumnezeu îl sfințește pe om „desăvârșit”. Aceasta înseamnă că și trupul participă la harul înnoitor al lui Dumnezeu. De altfel, trupul este templu al Sfântului Duh. De aceea disprețuirea lui nu își găsește loc în Biserică.
Creștinul simte repulsie și se împotrivește față de cugetul trupesc, nu față de trup. Rău nu este trupul, ci păcatul. Reaua-pătimire și chinul trupului urmăresc înfrânarea poftelor și biruința asupra patimilor, care împiedică harul lui Dumnezeu de-a se arăta omului. Exemplu în acest sens sunt asceții sau nevoitorii, care rabdă privări voluntare, pentru a se lupta cu păcatul și a se face mai încăpători harului Sfântului Duh.
Pe de altă parte, firea „înțelegătoare” sau inteligibilă a sufletului nu îl izbăvește pe acesta de păcat, nici nu îl face să fie mai aproape de Dumnezeu decât trupul. Dimpotrivă, în teologia patristica mintea omului este înfățișată ca „întâi-pătimitoare”. Ea este cea care s-a răzvrătit cea dintâi împotriva lui Dumnezeu, trăgând și trupul după sine. De aceea patimile minții sunt mai adânci decât cele trupești. Omul cel căzut se găsește departe de Dumnezeu în întregul său, ca ființă psihosomatică unitară. Iar omul nou cel în Hristos este lângă Dumnezeu și trăiește harul Lui înnoitor tot ca ființă psihosomatică unitară.
Dumnezeu nu Se supune răului sau păcatului
Harul lui Dumnezeu nu îl înnoiește doar pe om, ci și întreaga creație sau întreaga făptură. După cum păcatul a adus nu doar denaturarea omului, ci și a întregii făpturi, tot astfel și Hristos, prin venirea Lui în lume, nu l-a înnoit doar pe om, ci și întreaga făptură. Așadar făptura, care „împreună-suspină și împreună are dureri” cu omul, este cuprinsă de Hristos în lucrarea Sa înnoitoare și este așezată în perspectiva slavei eshatologice.
Înnoirea cea în Hristos îl eliberează pe om de „împotriva firii”, stare în care l-a adus căderea, îl readuce la „după fire (conform cu firea)” și îi oferă posibilitatea să izbutească pe „mai presus de fire”, adică unirea cu Dumnezeu și îndumnezeirea. Omul ce s-a abătut către neființă, recapătă în Hristos posibilitatea de-a se întoarce la ființă. Este cuprins în trupul lui Hristos și așezat sub iradierea ființei lui Dumnezeu, a „Celui ce este” cu adevărat.
Când se îndepărtează de Dumnezeu, se îndepărtează și de faptul de a fi. Menținerea lui în faptul de a fi se realizează în viața lui pământească în chipul biruinței continue asupra neființei. Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu ce S-a făcut om, nici nu a păcătuit, nici nu era cu putință să păcătuiască.
Dumnezeu nu Se supune răului sau păcatului, adică neființei. Dar nu același lucru se întâmplă și cu omul, care își are obârșia în neființă. Pro venirea omului din neființă îi determină și starea lui departe de Dumnezeu. Păcatul, ca îndepărtare de Dumnezeu, este și îndepărtare de ființă. Iar pocăința, ca întoarcere la Dumnezeu, este întoarcere la ființă. Această înseamnă ca acela care îl neagă pe Dumnezeu, se neagă și pe sine însuși.
Legătura dintre viața prezentă și cea viitoare
Viața prezentă și cea viitoare sunt organic legate întreolaltă. Viața prezentă duce la cea viitoare, iar cea viitoare se întemeiază pe cea prezentă. Comuniunea cu Dumnezeu în viața de acum constituie condiția menținerii ei în cea viitoare.
Această perspectivă a vieții umane introduce o modificare radicală a viziunii asupra lumii. Nimic nu poate fi considerat bun, dacă se limitează la lume și nu are legătură cu viața veșnică. Bogățiile, onorurile, sănătatea și viața însăși nu constituie, în ultima analiză, bunuri în sine. Perspectiva creștină depășește hotarele lumii și timpului și se întinde în veșnicie. Toate câte se pot încadra în această perspectivă „spunem că trebuie să le iubim și să le urmărim cu orice preț”, pe când restul „să le trecem cu vederea, ca pe unele ce nu au nici o valoare”.
Aprecierea lucrurilor cu criterii imanente da la iveală subestimarea adevăratului sens al vieții. Iar această subestimare ia proporții tragice când omul, deși cunoaște viața veșnică, este nepăsător față de ea și rămâne de voie prizonier celei trecătoare.
(Georgios Mantzaridis, www.crestinortodox.ro)