Sensul Ipostasului și al firii

E greu să înțelegem în ce constă în concret această capacitate. Calitatea omului de chip al lui Dumnezeu, sau de chip al Cuvântului lui Dumnezeu nu ne spune nici ea prea mult în concret. Pentru a ne lamuri în această privință, să vedem întâi ce este ipostasul.
Ipostasul
Ipostasul sau persoana este starea de sine a unei firi spirituale, sau și spirituale; e una din unitățile unei astfel de firi, în strânsă corelație cu celelalte unități, iar în cazul persoanei umane, în relație și cu Dumnezeu cel personal. Ca atare persoana, care e modul de subzistență concretă a firii umane, e un centru unitar al tuturor actelor și relațiilor sale mereu noi față de alte persoane umane, dar și al relației cu Dumnezeu cel personal. Persoana e un “cine” unitar, care este și se știe subiectul unei firi sau al unui fond complex de însușiri din care poate scoate acte mereu noi și în care suportă și primește actele altor factori personali și impersonali. “Cine”-le unitar al persoanei se conciliază cu complexitatea acestui fond de însușiri pe care-l manifestă în acte proprii și în care primește actele străine. Privită ca unitate, complexitatea e persoană; privită ca complexitate de însușiri, e natură. Dar această complexitate de însușiri nu poate fi văzută stând de sine.
„Cine” unitar
Ea subzistă intr-un “cine” unitar, sau ca un “cine” unitar. Dacă firea nu poate exista real decât într-un sau ca un “cineva”, într-o sau ca o persoană, realitatea supremă trebuie să aibă și ea caracter personal. Numai în ea se contemplă firea. Realitatea este astfel ipostatică, personală, sau subzistă în ea. Unitatea acestui “cine”, simultană cu complexitatea lui, o redă, în privința lui Hristos, Leonțiu de Bizanț considerând pe de o parte ca ipostas al naturii umane pe același Dumnezeu Cuvântul care e și ipostasul etern al firii Sale dumnezeiești, pe de altă, numindu-L compus, ca unul ce întrunește sau ipostaziază în sine cele două firi. E de menționat că ipostasul nu trebuie înțeles ca o bază deosebită de firi, ci ca un mod de existență concretă care, unificându-le, le penetrează în toate ale lor prin caracterul ipostatic.
Fiecare om e și ipostas sau subiect, și natură
Nimic nu se opune însă, în principiu, ca un “cine” unitar suprem să cuprindă în sine o complexitate și mai mare, mai mare ca a subiectului uman. Nimic nu se opune ca să se realizeze un cine care să cuprindă nu numai complexitatea de însușiri a firii umane, în care se cuprind personalizate toate elementele din cosmos, ci și ale firii dumnezeiești, sau viceversa. Prin aceasta se realizează unitatea personală cea mai cuprinzătoare. Acesta este Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat.
Fiecare om e și ipostas sau subiect, și natură; e subiect, ca natură subzistentă, ca centru subzistent al actelor și reacțiilor sale, ca fond ce-și actualizează potențele lui; și e natură, ca instrument sau fond pus în valoare de aspectul ei de subiect, sau de faptul că subzistă real ca ipostas. În fiecare om există și ipostasul și natura, sau și calitatea de subiect și cea de fond și de instrument, fără ca ipostasul să fie un adaos din afară, ci forma necesară a naturii îndată ce ea există în mod real. În propozițiile “eu mă încălzesc”, “eu cuget” exprim atât calitatea mea de subiect care simte sau cugetă, cât și calitatea mea de fond sau izvor de simțire sau cugetare.
Una fără alta nu se poate, odată ce exist. Natura umană nu poate exista concret niciodată numai ca natură, ca fond, ca “obiect”, fără să aibă și calitatea de subiect, și nici subiectul, fără natură.
(www.resurse-ortodoxe.ro)