1. Hramul bisericii, înger ocrotitor al comunității drept-măritoare
La nașterea din apă și din duh, adică la botez, credinciosul primește odată cu numele, și îngerul său păzitor, straja credincioasă, păzitorul nostru de primejdii sufletești și trupești.
În acest scop, îngerul ne acoperă cu aripile lui ocrotitoare ale bunătății, și izgonește de la noi toată lucrarea întunecată și vicleană a diavolului, care tînjește să ne răpească bucuria spirituală de a trăi fericiți pe pămînt. Îngerul ocrotitor stă necontenit în fața lui Dumnezeu și se roagă să ne dea harul Său cel ceresc, ca să împlinim tot lucrul cel bineplăcut lui Dumnezeu, să ne întărim și să fim ai Lui în veci, să ne desăvîrșim în viața cea nouă întru Hristos, care s-a semănat în inima noastră prin Taina Sfîntului Botez. Fiind cu noi, îngerul lui Dumnezeu ne călăuzește cu înțelepciune cerească, să împlinim neîncetat numai voia lui Dumnezeu și lupta, în chip nevăzut alături de noi să biruim ispitele, necazurile și păcatele prin care diavolul ne depărtează de Dumnezeu.
În timpul vieții noastre pămîntești, îngerul păzitor se bucură cu toți ceilalți îngeri din cer dacă ne păstrăm sufletul și trupul, templul duhului sfînt, curate și neîntinate, iar în ceasul morții, îngerul lui Dumnezeu ne ocrotește de uneltirile diavolului care lucrează neîncetat să ne arunce sufletul în iad. Așadar, în tot timpul vieții noastre, aici pe pămînt, îngerul păzitor este binefăcătorul nostru, și prin lucrarea lui ocrotitoare, noi primim harul divin prin care creștem în Hristos, și sîntem fericiți atît pe pămînt cît și în ceruri.
Lucrarea duhovnicească a îngerului păzitor al creștinului, are o mare asemănare cu hramul bisericii, lăcaș de slujire, rugăciune, reculegere duhovnicească, și mîntuire a individului, comunității și neamului nostru.
2. Numele hramului
După tradiția Bisericii Ortodoxe, fiecare biserică în momentul în care se tîrnosește de către episcop primește un nume, care devine hramul său.
Tîrnosirea este deci actul de botez al noului lăcaș de închinăciune, care primește de la arhiereu hramul său, numele său. Acest nume este un eveniment din istoria Sfîntă, de pildă: Pogorîrea Sfîntului Duh, sau Sfînta Treime (cum este cazul Bisericii noastre), Nașterea Domnului, Învierea Domnului, Înălțarea Domnului, Sfînta Cruce, sau Adormirea Maicii Domnului, Nașterea Maicii Domnului, Buna-Vestire, sau numele unor persoane Sfinte: Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Gheorghe, Sf. Apostoli Petru și Pavel, Sf. Dimitrie, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Trei Ierarhi, etc.
Prin sfințirea bisericii, hramul devine îngerul păzitor al bisericii, patronul său spiritual. După iconografia ortodoxă, icoana hramului se așează în iconostas în rîndul întîi, la dreapta, alături de Sfintele Icoane Împărătești: Mîntuitorul Iisus Hristos și Sfînta Fecioară Maria.
Hramul Bisericii se serbează cu deosebită solemnitate, la ziua pomenirii evenimentului sau sfîntului, în prezența a sute și mii de credincioși, care vin în pelerinaj de la mari depărtări.
3. Originea Hramului
Cuvîntul hram vine din limba slavonă, și înseamnă casă, o casă excepțională în care locuiește Dumnezeu cu aleșii Săi. Acesta este adevărul. Se pare că numele acesta l-a dat patriarhul Iacob, care fugind de mînia fratelui său Naum, s-a culcat într-o cîmpie, cu capul pe o piatră, și a avut un vis minunat: a văzut o scară ce unea cerul cu pămîntul, și pe care urcau și coborau îngerii Domnului. Trezindu-se din vis, Iacob a grăit „Locul acesta este casa lui Dumnezeu și poarta cerului” și a uns piatra cu untdelemn sfințit, și l-a numit pe evreește Bethel, sau casa lui Dumnezeu (Facere 28:12-19).
Mîntuitorul Iisus Hristos, alungînd cu biciul pe negustorii din templul din Ierusalim, le zice: „Casa aceasta este casa Tatălui Meu, este casa de rugăciune, iar voi ați făcut-o peștera de tîlhari” (Luca 19:46). Experiența vieții religioase creștine confirmă că cel ce petrece în rugăciune în această casă i se pare că cerul a coborît pe pămînt, sau că se înalță de pe pămînt la cer, în marea familie divină, în comuniunea îngerilor și a sfinților.
De la începutul istoriei sale, poporul nostru a numit casa lui Dumnezeu biserică.
Cuvîntul biserică este de origine grecească, și însemnează casă împărătească, bazilică, locuința împăratului. Romanii au numit bazilici tribunalele în care se făcea dreptatea în numele împăratului pămîntesc, al Cezarului.
Ajungînd pe tron, împăratul Constantinopolului, Constantin cel Mare, la anul 323 declara creștinismul religie de stat, și între multe fapte mari și frumoase ce le-a săvîrșit, a fost și aceea că donat creștinilor aceste tribunale, ca să le servească drept locașuri de închinare. Donațiile și-au păstrat pe mai departe numele, dar și-au schimbat total destinația, servind de acum înainte drept locașuri de închinăciune, de convorbire și unire spirituală cu Dumnezeu.
De la Constantin cel Mare, basilica/biserica devine vasul ales, templul Duhului Sfînt, în care se lucrează în lume mîntuirea. În acest lăcaș sfînt, sufletul creștinesc se întîlnește cu Dumnezeu, în orice clipa, comunică cu El, se sfințește și se îndumnezeiește, prin revărsarea harului divin al Sfintelor Taine, prin rugăciunile sfinților din cer și ale slujitorilor sfintelor altare, aici, pe pămînt.
Zidurile bisericii devin sfințite și deosebite de ale altor case comune pentru că au un scop supranatural. De aceea, noul lăcaș se așează de la tîrnosire, sub scutul unui sfînt al lui Dumnezeu. (Preotul Constantin Alecse)
