Sensul culturii în lumea contemporană (I)

Subiectul pe care l-am ales e atât de pretențios și de cuprinzător, încât nu pot spera să-l acopăr singur cum se cuvine. Pot spera doar să rezolv lucrurile nu venind cu un răspuns, ci punând justa întrebare. S-ar putea ca aceasta să fie condiția contemporană a oricărui intelectual, dacă nu condiția intelectualului din totdeauna: a formula întrebările optime, în nădejdea că buna lor formulare echivalează cu un răspuns. Vreau deci să supun reflecției dumneavoastră problema culturii în genere și a sensului culturii în epoca noastră. În sine, această problemă nu e o problemă „culturală”, căci o dată ce te socotești „om de cultură” întrebarea care se pune e cum să trăiești cu o asemenea calitate, ce statut existențial poți căpăta ca „om de cultură”, cum te vei mișca în lumea ta ca purtător al acestei etichete.
Ne vom întreba, cu alte cuvinte – pe urmele lui Montesquieu care, ca european, se mira, cu veacuri în urmă, „cum poate cineva să fie persan” -, ne vom întreba, așadar, cum poate cineva să fie om de cultură. Nu a ajuns cumva cultura să fie un soi de Asie a lumii contemporane, un univers exotic, greu de transferat în viața zilnică?
Cum poate cineva să fie om de cultură astăzi?
Întrebarea pleacă, desigur, dintr-o insatisfacție latentă, din sentimentul că e foarte greu, că e, uneori, imposibil să fii om de cultură, mai exact, că din valorile culturii nu poți extrage suficiente forțe, suficientă doctrină ca să poți face față onorabil situațiilor curente de viață și cu atât mai puțin unor situații limită.
Două lucruri am putut constata – că și dumneavoastră probabil – de-a lungul vremii: mai întâi, se întâmplă ca, în situațiile-limită, cultura să nu te ajute: treci printr-un moment greu și te trezești că tot ce ai citit nu poate să-ți ofere nici o proptea, că lecturile tale devin pură bibliografie, raft plin de cărți fără nici o eficacitate existențială: nu te poți sprijini pe nici un autor. Simți nevoia unei alte instanțe care să te susțină; simți nevoia să-ți extragi dintr-un alt domeniu chiar și energia de a continua să faci cultură. Există, prin urmare, o precaritate a culturii în fața situațiilor-limită. Când am venit încoace, mi-am dat întâlnire, în Gara de Nord, cu prietenii cu care am călătorit împreună. O gară aglomerată e un loc foarte bun pentru a medita la problema culturii. Instinctul vital brut, urgența imediatului sunt mai prezente acolo ca nicăieri. Într-un asemenea loc, îți poți da foarte bine seama ce șubredă e cultura, ce diafană – în sens prost – poate să apară ea, în contrast cu vitalitatea gregară a unui peron plin, pe care se agită patetic, purtați de nevoi acute, sute de oameni cu ochii la ceas și la bagaje… Sigur, te poți consola spunându-ți că, lipsita de orice șansă în imediat, cultura câștigă bătălii pe termen mai lung: că ea are șanse absolute numai în perimetrul Absolutului; până la urmă însă această consolare se dovedește ea însăși descurajantă.
Cultura nu presupune, în mod necesar, rigoare morală
Al doilea lucru pe care – ca și dumneavoastră probabil – l-am constatat în timp e, poate, și mai grav: cultura nu presupune, în mod necesar, rigoare morală; din cultură nu se poate deduce un cod moral. Întâlnim, de aceea, din păcate, nenumărați oameni de cultură admirabili prin cunoștințele lor, dar pe care, omenește vorbind, nu dai doi bani: e plină lumea de lepre cultivate, de cărturari insalubri, de autorități „intelectuale” lipsite de orice autoritate morală. Dacă așa stau lucrurile – și așa stau! – atunci cultura se face vinovată de a-ți da o prea mare libertate: libertatea de a te ocupa de orice, în orice condiții.
Ei bine, dacă un sprijin concret nu e de așteptat de la cultură, după cum nu e de așteptat de la ea o dogmă morală, care sunt atunci beneficiile ei, care îi e rostul? E o întrebare pe care mi-o pun necontenit, pe care – cu câțiva prieteni – am întors-o pe toate părțile – așa cum veți fi făcut în repetate rânduri și dumneavoastră. Odată, am discutat pe această temă cu Constantin Noica. Am să rezum, în continuare, opiniile lui, îngăduindu-mi să mă distanțez de ele acolo unde mă simt în stare; aceasta nu pentru că îmi pot permite să polemizez cu Noica, ci pentru că el reprezintă în asemenea măsură cultura însăși, încât cineva care trăiește o criză a culturii intră automat, la un moment dat, într-o divergență cu Constantin Noica.
(Andrei PLEȘU)