SENSUL CREȘTIN AL VIEȚII

Pilda bogatului căruia i-a rodit din belșug țarina (Luca 12, 16-21), care se citește în Duminica a XXVI-a după Rusalii în cadrul Sfintei Liturghii, a fost rostită de Domnul Iisus Hristos mulțimii de oameni adunați împrejurul Său pe când parcurgea drumurile Iudeii. Această pildă scoate în evidență primejdia reprezentată pentru suflet de patima lăcomiei.
Unui om bogat i-a rodit țarina „din belșug” (v16). Surplusul de bogăție îi crează probleme pentru că magaziile sale erau prea mici. Hotărăște ca să strice aceste „jitnițe” și să reconstruiască altele mai mari, pentru a adăpostii toată avuția. Astfel, detașat de grija zilei de mâine, și-a spus în sine: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te!”. Dumnezeu însă i-a spus: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?” (12,20).
Pe bogatul din această pildă îl regăsim în timpurile de astăzi. În ciuda deosebirilor de ordin social, mulți oameni urmăresc să dobândească cât mai multe avuții. Înavuțirea aceasta, iluzorie, care duce la secătuirea puterilor spirituale, constituie pentru mulți binele suprem. În general cei legați profund de lumea aceasta vremelnică consideră că scopul vieții este binele pământesc personal, înțeles ca satisfacere a tuturor plăcerilor: fie materiale, fie instinctuale, fie spirituale. Domnul Iisus a subliniat mereu că fericirea reală nu are legătură cu deținerea de bunurile materiale și că scopul vieții nu trebuie să fie acumularea acestora. Ceea ce-i deosebește pe adevărații creștini de falșii creștini, precum și de cei necreștini, este și atitudinea față de valorile materiale pe care le consideră necesare în măsura în care contribuie la mântuire. Ei consideră de altfel false valori și toate acțiunile care nu contribuie la progresul spiritual.
Unii ca aceștia care îl scot pe Dumnezeu din viața lor și care trăiesc doar pentru plăceri, îngrijindu-se exclusiv de bunăstarea materială, sunt numiți de Domnul „nebuni”, adică lipsiți de minte. Pe drept cuvânt această remarcă; cunoscând că viața aceasta trecătoare este urmată de viața veșnică, că starea sufletului după moarte depinde de relația avută cu Dumnezeu în timpul viețuirii trupești și de măsura în care omul a urmat poruncile Sale, a nu te îngriji de suflet este o dovadă de nebunie. Domnul Iisus ne previne mereu: „Ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ?” (Matei 16,26), arătând prin aceasta că sufletul este mai presus de orice bogăție materială.
Domnul încheie această pildă cu o concluzie: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Luca 12,21). Adică ce se întâmplă? Rămâne un sărăcit veșnic de Dumnezeu, un pierdut definitiv de Dumnezeu. Oare merită prețul acesta lăcomia după binele pământesc?
Tot ceea ce face omul în decursul vieții sale pământești are valoare dacă contribuie la mântuirea sa. Creștinul știindu-se ocrotit de Dumnezeu nu-și înrobește inima cu dorința de posesiune. Inima lui este la comoara din cer și nu la bogățiile acestei lumi (Luca 12,34). Cea mai profundă năzuință a lui este comuniunea cu Absolutul, care se realizează în viața următoare. Comuniunea intimă cu Dumnezeu și desăvârșirea proprie, care este o consecință a acestei legături constituie fericirea adevărată. Acesta este scopul suprem spre care se îndreaptă întreaga viață spirituală a creștinului și care dă sens tuturor acțiunilor sale. (Preot Dan Gheorghiță)