Semnificația Sfintei Cruci

Crucea Domnului este mai mult decât o ispășire a lui în locul nostru ca „locțiitor”, reprezentant al nostru. Prin însăși întruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieți. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viața noastră cu tot ce este al ei, cu nevoințele sau păcatul ei. Și nu este de conceput să iubești real fără să cunoști, să simți, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, încercările celorlalți, sau ceea ce, după Sfânta Scriptură numim: păcatul, suferința, moartea. Și cu cît înțelegi mai mult existentă viața, cu atât iubești și suferi mai mult. E de ajuns să ne gândim la părinții care suferă adesea sufletește pentru copii mai mult decât copiii lor înșiși, pentru că înțeleg și văd mai mult din propria lor cercare urmările răului. Conștiinței infinite a lui Iisus îi corespunde o iubire și o suferință nesfârșită pentru ai Săi care este Crucea. Crucea este iubire Crucea este iubire; mai profund, e iubirea dumnezeiască față de noi. E o adâncă legătură între iubirea dumnezeiască și cruce. Aici în extrema umilire și suferință a crucii s-a descoperit negrăita iubire și slavă a Fiului lui Dumnezeu devenit om.
S-a descoperit acea iubire care iubește și pe cruce sau până la cruce și se roagă pentru iertarea, mântuirea și a celor ce-L răstignesc. Iubire care rămâne deci neschimbată, ca a Tatălui, care “răsare soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei păcătoși” (Matei V, 45); care rămâne aceeași în orice condiție, chiar când e răstignită. Iubire care nu încetează nici chiar în moarte, pentru că “iubirea e mai tare ca moartea”.
Dar e și iubire umană descoperită prin om. Și de aceea aici, în acest “exemplar” divin-uman Hristos Iisus Domnul, a învins radical și definitiv egocentrismul, sursa păcatului, a răului. Aceasta o arată mai ales crucea.
„Așa să vă iubiți unii pe alți, cum v-am iubit Eu pe voi” Cunoșteau și cei vechi iubirea, așa cum o cunoaștem și mulți dintre noi. Era vorba însă de iubirea-dorință, eros; iubire care-și caută o împlinire dincolo de sine, în altul, și poarta prin aceasta, în ea și ceva egoism, pentru sine; se gusta atunci pe sine. Păcatul nu e învins aici în rădăcina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: “Așa să vă iubiți unii pe alți, cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan lV, 12). Fiul este trimis de Tatăl să descopere această iubire dumnezeiască, care este dăruire de sine pentru împlinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. “Fiul omului, spune Iisus, n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți” (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiască, nouă, a iubirii lui și pe care o descoperă crucea. Această slujire prin cruce a Domnului este mântuitoare. Sfântul Apostol Petru spune: “El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (I Petru II, 4). El, fără de păcat, poartă, suferă pentru păcate. Arhiereul Legii vechi, când aducea jertfă pentru păcat și împăcare, punea mâna pe capul victimei, punea păcatele asupra ei, pentru ispășire (Levitic IV, 4).
(Pr. prof. dr. Constantin Galeriu)