Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului,
…Care pretutindenea ești și toate le împlinești,
…Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață,
…vino și Te sălășluiește întru noi,
…și ne curățește de toată întinăciunea
…și mântuiește, sufletele noastre,
…Bunule.
– … și mântuiește sufletele noastre
A mântui, a salva – adică a face pe cineva teafăr, a-l face sănătos (sfânt) -, înseamnă a-l elibera de sub jugul morții și al iadului, de această „viață moartă” pe care o confundăm atât de adesea cu viața, de uciderea celuilalt și de sinucidere și fără îndoială, de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic și dacă se lasă stăpânit de teamă și de fuga de ea, disperată sau paroxistică, el se refugiază în iluzie, în vise, sau într-o luciditate fără ieșire, care dă la iveală iubirea rănită.
Hristos „coboară” în iad și în moarte, în văgăunile întunecate unde se chinuiește omenirea, pentru a-l smulge întunericului pe fiecare în parte și omenirea întreagă. Hristos face din toate rănile noastre sufletești, pe care le identifică propriilor Sale răni, tot atâtea izvoare de lumină –”lumina vieții”, lumina Sfântului Duh. La Cana, Hristos transformă în vin toate energiile noastre, pe care le aprinde cu focul Duhului. El dăruiește pământul celor vii, acelora care nu își îngroapă „talanții”, ci îi înmulțesc. Mântuirea nu este numai salvatoare, ci și însuflețitoare, dătătoare de viață.
De aceea, atunci când rugăciunea zice: Mântuiește sufletele noastre, nu este vorba de un spiritualism, de o mântuire care ar consta în eliberarea sufletelor de temnița trupului. Sufletul, aici, desemnează persoana care transcede și care face posibilă existența întregii noastre ființe, pe care o face opacă sau luminoasă; chiar sclavia ororii se poate transforma în blasfemie sau în strigăt de credință, așa cum arată exemplul contrastant al tâlharilor răstigniți de-a dreapta și de-a stânga lui Hristos. S-ar mai putea spune și că sufletul este viața în unitatea ei, în care vizibilul devine simbolul invizibilului, iar invizibilul, sens al vizibilului. Aceasta se observă bine în anumite texte evanghelice, unde nu se știe exact dacă trebuie tradus prin „suflet” sau „viață”. Sufletul mântuit, impregnat de suflarea Duhului, invadează începând cu inima – acest „trup din cele mai adânci profunzimi ale trupului”, spune Palama [cf. Jean Meyendorff, Introducere în studiul Sfântului Grigorie Palama, Paris, 1959, p.211] – toate facultățile noastre, toate simțurile, mergând până la universul care ne înconjoară, cel omenesc și cel cosmic. Astfel se pregătește, se anticipează printr-o saturare de viață – „trupul meu moare, dar eu nu m-am simțit niciodată atât de viu” – învierea morților în unitatea unui Adam total și transfigurarea Cosmosului, când Duhul Sfânt, Duh de înviere, cel Necunoscut se va revela deplin, prin comuniunea chipurilor, a trupurilor devenite chipuri, a pământului, „chip al chipului” din care sufletele își vor lua trupurile, în același timp credincioase tainei originare și înnoite la Parusie.
Reluarea adresării directe: „vino”, „Te sălășluiește”, „mântuiește”, amintește că Duhul este o „persoană, ascunsă, dar absolut reală, pe care o auzim grăind și pe care o vedem lucrând în Faptele Apostolilor. O persoană, trebuie specificat, nu în sensul psihologic și social pe care l-a căpătat acest cuvânt, ci un „ipostas”, adică Dumnezeu însuși făcându-se suflarea noastră, adâncimea noastră de taină, viața noastră. Între apartenența noastră strivitoare la lucruri, la materie și certitudinea de neînlăturat că suntem altceva, există această pânză de foc, indestructibilă, Duhul.
Și, în fine:
– Bunule
Trebuie să ne întoarcem la conotația ontologică și din ebraică și din greacă a cuvântului „bun”. În cartea facerii, la sfârșitul fiecărei zile simbolice a creației, citim: „Și a văzut Dumnezeu că este tob”, termen care se traduce și prin frumos și prin bun.
Iată de ce în versiunea greacă a Septuagintei realizată la Alexandria între secolele al V-lea și al II-lea î.Hr., tob este tradus prin kalon, care înseamnă frumos, și nu prin agathon, bun. Este vorba de plenitudinea ființei care, creată și recreată prin Cuvântul, însuflețită și desăvârșită prin Duhul, reflectă viața divină și, prin om, redevenit în Hristos creator creat, este chemată să se unească cu ea. Vocabular de artizan, sau de țăran, pentru care bunul, dacă este cu adevărat bun, nu poate fi decât frumos. Lăsând la o parte distincțiile noastre care țin de estetică: vechile unelte erau frumoase pentru că erau de folos.
Bunătatea – frumusețe a Duhului, desemnează acest extaz al lui Dumnezeu în creația Sa, extaz care face în același timp unitatea și diversitatea acesteia. Lucrarea Duhului, spune Dionisie Areopagitul, constă tocmai în această expansiune a Uni-Diversității trinitare, într-o lume în care diferența poate fi sursă de războaie, pentru a o conduce nu la o dizolvare în nediferențiat, ci la o armonie cu atât mai vibrantă cu cât se naște din extrema tensiune a contrariilor. În Duhul, cu adevărat, cele ce se contrazic se potrivesc, spune Heraclit, iar din cele ce se deosebesc rezultă cea mai frumoasă armonie… [Fragment 8] Căci nu numai unitatea, cum ar crede un spiritualism îmbâcsit, ci și diferența vine de la Dumnezeu și Îl definește. Duhul de bunătate și frumusețe fixează pe veci, în unitatea lui Hristos, chipul unic al fiecărei creaturi. “Întreaga lor ființă va fi salvată și va trăi din plin și de-a pururi [Sf. Dionisie Areopagitul, Nume divine (dumnnezeiești), VIII, 9].” Duhul, spunea Serghei Bulgakov, este Ipostasul Frumuseții, o frumusețe care radiază de forța bunătății.
Aici trebuie discutată tema îndumnezeirii: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei”, spun Părinții, nu lepădându-se de umanitatea Sa, ci desăvârșind-o în Hristos, sub flăcările Duhului. Atanasie din Alexandria preciza: „Dumnezeu s-a făcut sarcofor (purtător de trup), pentru ca omul să poată deveni pnevmatofor (purtător de Duhul) [Despre întrupare și împotriva arienilor, P.G. 26, 996]. Într-adevăr, la omul înduhovnicit, sufletul pătruns de Duhul nu mai este în trup, ci trupul este în suflet și prin el, în Duhul. Lutul originar s-a transformat în trup duhovnicesc, vas al suflării Duhului.
Bunătatea Duhului nu se manifestă numai în transfigurarea uneori evidentă a sfinților, ci în atâtea gesturi umile care refac neobosit țesătura ființei, pe care o sfâșie ura și cruzimea. Duhul este Cel prin care se împlinește zilnic această țesătură: ca și acele bătrâne cu fața ca un lut crăpat, crisalidă ce se deschide încetul cu încetul, pentru a elibera, în momentul morții, trupul cel din Duh.
Frumusețea Duhului se exprimă în calitatea unei priviri care nu judecă, ci primește și face posibilă existența celuilalt. În expresia gurii, leagăn al surâsului.
Tu, care ești bunătate, Tu, frumusețe, Tu, împlinire în taina unei clipe, vino! Tu, care ești suflarea suflării mele și „viața vieții mele”, cum spunea Sfântul Augustin.
În centrul oricărei sfinte taine, mai ales al Euharistiei, se află fără doar și poate Epicleza, această rugăciune către Tatăl, sursă a dumnezeirii, pentru ca să trimită Duhul său cel Sfânt „peste noi și peste darurile ce s-au pus înainte”, pâinea și vinul, când e vorba de euharistie, pentru a integra Trupului lui Hristos pe cei prezenți ca jertfă și jertfa acestora.
Rugăciunea pe care tocmai am comentat-o cu stângăcie este o imensă epicleză, o epicleză a omenirii și a universului, pentru venirea Împărăției, despre care o variantă foarte veche a rugăciunii Tatăl nostru ne spune că nu este altceva decât Duhul Sfânt. (Teologul francez Olivier Clement)
