Semnificația rugăciunii „Împărate ceresc, Mângâietorule” (III)

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului,
…Care pretutindenea ești și toate le împlinești,
…Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață,
…vino și Te sălășluiește întru noi,
…și ne curățește de toată întinăciunea
…și mântuiește, sufletele noastre,
…Bunule.
– Vino și Te sălășluiește întru noi
Vino, mai spune rugăciunea noastră. După ce ne-a asigurat că Duhul este pretutindeni și le împlinește pe toate, ea ne face totuși să implorăm: vino. Dacă trebuie să-L chemăm astfel pe Cel care ne cheamă, este pentru că, în mod evident, El, care le umple pe toate, nu ne umple și pe noi.
După ce creează lumea, Dumnezeu se dă oarecum la o parte, pentru a le da consistență proprie creaturilor Sale. Și acest spațiu, loc liber, spun Părinții, se înscrie în libertatea omului – și a îngerului: el conferă refuzului omului, exilului voluntar al „fiului risipitor”, o dimensiune cosmică, astfel încât frumusețea lumii, care vine la început din mărirea lui Dumnezeu, devine magică, nostalgică, grea de tristețe, lunecând spre o împietrire disperată. Astfel încât până și splendoarea eros-ului poate deveni o furie a posesiei, un drog care acționează ignorându-l și distrugându-l pe celălalt. Duhul care ne poartă în El, Care ne dă viață și ne înconjoară ca o atmosferă gata să ne pătrundă sufletul până în cel mai mic cotlon, nu poate face asta fără încuviințarea noastră, fără chemarea noastră. Trebuie să ne rugăm: “Vino”.
„Vino, Persoană, ce nu poate fi cunoscută. Vino, bucurie nesfârșită, vino lumină care nu apune… Vino, înviere a morților… Vino, Tu Cel care ești de-a pururi și Care, în orice moment, Te îndrepți spre noi, cei tăvăliți în poftele iadului… Vino, suflarea și viața mea” [Sf. Simeon Noul Teolog, Prefață la Imnele iubirii dumnezeiești ]. Aceasta este partea omului și cererea devine foarte precisă.
Lumea locuiește în Duhul. Pe acest univers, pe care astăzi îl putem cerceta până la miliarde de ani-lumină, sfântul Benoît de Nursie l-a văzut într-o clipă ca pe un fir de praf într-o rază din lumina dumnezeiască. Sfântul papă Grigorie cel Mare amintea această viziune în Dialoguri-le sale, iar sfântul Grigorie Palama înțelegea raza ca pe energiile divine care se revarsă prin Duhul Sfânt. Creația nu există decât pentru că Dumnezeu o vrea, o iubește, o apără, dar în același timp El este alungat de om din inima acestei creații, căci inima ei este omul însuși. Se poate deci merge până la a se afirma că, dacă lumea locuiește în Dumnezeu, Dumnezeu nu poate locui în ea, căci omul deține, ca pe o putere, un fel de cheie inversă, luciferică și cu ea Îi poate închide lui Dumnezeu universul. Astfel se manifestă forțele neantului, concretizat în mod paradoxal.
Maria i-a redat lui Dumnezeu, acestui rege fără de țară [Sf. Nicolae Cabasila, în Omilii mariologice, p. 52], o casă. Ea a consimțit ca El să se întrupeze în chiar sânul creației Sale, ca pentru a o recrea. „Dumnezeu a creat lumea Sa să-și găsească o mamă”, spunea Nicolae Cabasila. Omenirea Îl primește pe Dumnezeu în mod liber în pântecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde să-și plece capul, în afara iubirii „mariale” a celor care îl primesc. Duhul, care este din veac locașul Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuința Fiului întrupat. Cu o condiție fundamentală, aceea ca omul să se roage: “vino și te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată întinăciunea”.
– Și ne curățește de toată întinăciunea
O, fără îndoială că e de ajuns o scânteie de bucurie amestecată cu recunoștință, e de ajuns, în fața zidului lui Hippolite [În Idiotul lui Dostoievski ] sau al lui Sartre, un suspin de neliniște în care să se topească autosuficiența, un pas înapoi în fața ororii – nu, nu vreau să fiu complice –, o privire de copil a cărei inocență uimită mă dă pe față, un moment de pace interioară, în care inima se trezește: numai chipuri, și fața ascunsă a pământului, pământul-înger [Cf. Henry Corbin, “Pământul este un înger”, în Pământ ceresc și trup de înviere, Paris, 1960, p. 23 s ], pământul ceresc, pământul-taină pe care îl evocam mai sus în legătură cu extazul, în același timp ceresc și pământesc, al unui Alioșa Karamazov.
Dacă există o fericire îndeosebi iubită de oamenii înduhovniciți ai Orientului creștin, aceasta este: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Această fericire nu este una de ordin moral, așa cum este prea des interpretată. Este vorba mai ales de deschiderea și de limpezimea „ochiului inimii”: oglindă acoperită de necurăție, care trebuie curățată și lustruită, izvor îngropat într-o viață decăzută, care trebuie scos la lumină pentru ca să se transforme în apă vie.
Inima, centrul centrului, unde omul întreg, cu tot ce are el – inteligență, ardoare, dorință – este chemat să se adune pentru a se depăși pe sine în Dumnezeu; inima trebuie curățită nu numai de „gândurile spurcate”, obsesie culpabilizantă, ci de orice gând. Numai atunci, cufundată în propria lumină, care nu poate fi decât o transparență, conștiința conștiinței devine „punct zero”, simplu loc de primire, cupă oferită, potirul smerit unde poate coborî, pentru a ne renaște, Cincizecime interiorizată, focul Duhului.
Această temă a întinăciunii – a degradării, spun asceții – ne trimite la texte fundamentale ale Evangheliei, la revoluția evanghelică, aceea care eliberează omul de dualismul infinit de complex și de codificat al sacrului și al profanului, al purului și al impurului. Ceea ce-l face pe om necurat, spune Iisus, nu este aceea că uită de spălatul ritual al mâinilor, nu este ceea ce-i intră în gură, conform unei dietetici a permisului și a interzisului: Sfântul Augustin, maniheu, vreme de mai mulți ani, a luat cunoștință de o întreagă gnoză, menită să facă distincție între luminos și tenebros – tenebre ale jambonului, de exemplu și lumină a melonului (pepenele galben). Și în zilele noastre, cu cât suntem mai ghiftuiți, cu atât mai mult căutăm distincții analoage, sacrul constând în zveltețea corpului, pe care ni l-am dori veșnic tânăr.
Dar, spune Iisus, ceea ce murdărește este ceea ce iese din gura omului, venind din inima lui: așa-numitele dialogis-moď, jocul orb al fricii, al urii, al libido-ului narcisic, slava deșartă, dorința, nebunia. Aceste ispite ajung în inimă, venind din adâncimile inconștientului – personal, dar și colectiv, prin hipnozele politicii -, și trebuie să știm a le arunca în focul Duhului, pentru ca acolo să ardă sau să se transfigureze … În felul acesta necurăția și pervertirea pot fi smulse cu tot cu rădăcină, care nu este alta decât moartea și nenumăratele măști care o disimulează. Întinăciunea apare atunci ca tot ceea ce izolează sau tulbură, blochează și deviază forțele vieții, îl împiedică pe om să înțeleagă că are nevoie să fie mântuit, pentru că altfel va muri și nu va avea parte decât de neant și de coșmarurile neantului. Este tot ceea ce-i împiedică pe oameni să înțeleagă că formează cu toții un singur Adam, mădulare ale aceluiași trup, mădulare unii altora. Și cum noi nu ne putem curăți singuri de toată această murdărie, atunci nu avem decât să implorăm Duhul: Vino și ne curățește pe noi de toată întinăciunea.
Cea mai bună psihanaliză nu poate – și e deja mult – decât să ne deschidă ochii asupra jocurilor și mizelor dorinței și morții din noi, ea permite posibile deplasări care ne ușurează, așa cum se întâmplă când mutăm o greutate de pe un umăr pe celălalt, dar fără o adevărată eliberare. Freud îl considera pe Helmholtz ca pe dumnezeul său, pentru că descoperise legea conservării energiei. Pe această energie – aici vitală, psihică – mutată de colo-colo, mereu conservată, numai venirea harului, venirea Duhului o poate pacifica și transfigura în bucurie pascală. Puterea morții e zdrobită. Sau: de data aceasta nu ne mai mulțumim să schimbăm locul mobilelor, ci deschidem ferestrele pentru ca vântul de aiurea să intre și să purifice atmosfera.
Da, să-L implorăm pe Duhul, de profondis, din măruntaiele pământului, printr-o asceză a renunțării, o asceză de încredere și smerenie. (Teologul francez Olivier Clement)