Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului,
…Care pretutindenea ești și toate le împlinești,
…Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață,
…vino și Te sălășluiește întru noi,
…și ne curățește de toată întinăciunea
…și mântuiește, sufletele noastre,
…Bunule.
Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață
Cuvântul „bine” ca și „bun”, de la sfârșitul acestei rugăciuni, are un sens ontologic, care se referă la ființă, adică la iubire, căci „Dumnezeu este iubire”, repetă Sfântul Ioan, deci ființa nu e altceva decât profunzimea, densitatea inepuizabilă a acestei iubiri. S-ar putea spune că ființa e relațională, ceva ca un fel de înăuntru (iradiere) al comuniunii. Astfel „bunătățile” Duhului, al căror „vistier” este, adică locul dăruirii și al răspândirii, înseamnă harul, viața de după înviere, „lumina vieții”, spune tot sfântul Ioan. Sfântul Duh se face în noi ceea ce Scripturile spun despre Împărăția lui Dumnezeu – piatră prețioasă, grăunte de muștar, dospitură, apă, foc, pâinea și băutura vieții, cămară de nuntă … [Sfântul Simeon Neoul Teolog, Predica a 90-a]
De aceea textul rugăciunii completează cuvântul „bunătate”, care ar putea avea o conotație de static, cu „viață”. Duhul, cum spune Crezul de la Niceea-Constantinopol, este „dătător de viață”. Se pare că „viață” este cuvântul cheie atunci când se vorbește de Duhul. Sigur, în grecește, există doi termeni distincți: bios, pentru viața biologică și zoi pentru viața spirituală, sau mai degrabă viața ca temelie și desăvârșire, rezultat al Învierii lui Hristos. Sigur că aici nu e de făcut nici o distincție, decât poate între diferitele grade de intensitate. Tot ce e viu este însuflețit de Suflarea divină. Așa se întâmplă cu aceste structuri invizibile, aflate în mișcare, care fac ca tendința generală spre dezagregare, spre haos, spre entropie să se schimbe în reintegrare, în complexitate din ce în ce mai subtilă, așa încât mereu viața să nască din moarte, reprezentare clasică a Crucii, a morții ca premisă a învierii. Un mare fizician a putut să afirme că lumea mustește de inteligență! Duhul este prezent și activ în tot ce este viu, de la celulă la unirea mistică, trecând prin acea mare mișcare a eros-ului care marchează, intensifică orice existență și prin om, o duce spre har, spre agapi.
Totuși, dacă se poate spune că tot ce e viață, în lume, este în Duhul, în energia Sa, mult timp și de multe ori încă anonimă – ceea ce sfântul Irineu de Lyon, în secolul al II-lea, numea Afflatus [Împotriva ereziilor IV, 2,1] – această viață este întotdeauna legată de moarte. Însă de la Învierea lui Hristos încoace, sursa personală a lui Afflatus, sau Spiritus (ca să reluăm vocabularul sfântului Irineu) este descoperită. Sau mai degrabă descoperită-ascunsă, sintagmă care ar putea defini taina, altfel ar fi deja vorba de Parusie. Ori Spiritus comunică, începând din potirul euharistic, o viață curată, o viață care asumă și care deturnează moartea: astfel încât atâtea morți parțiale, stigmate de neevitat ale existenței noastre, și în final chiar moartea noastră biologică, sunt de acum încolo paști, adică treceri inițiatice. Moartea, în sens global, fizică și spirituală, în același timp, este oarecum în spatele nostru, îngropată în apele botezului (al voinței, al lacrimilor sau al sângelui – ce știm noi?). Fundamentul existenței noastre nu mai este moartea, ci Duhul. Și dacă acordăm atenție acestei prezențe, dacă scormonim până la ea, până la întinsele ei pânze de tăcere, de pace și lumină, teama din noi se schimbă în încredere, lacrimile, în haină de nuntă, haina sărmanului, – bună, proastă, nu contează, spune Evanghelia lui Matei –, chemat la ospăț numai și numai prin har.
Duhul este și Dumnezeu cel ascuns, cel tainic, interior, această depășire pe care o identificăm cu rădăcinile ființei noastre, într-un preaplin al inimii care se transformă în mărturisire și care ne învață să vedem în Hristos pe Domnul și să murmurăm întru El, cu El, Avva Tată, un cuvânt de tandrețe, de încredere și respect. Duhul aprinde inima și deschide în noi „ochiul inimii”, „ochiul de foc”, care descoperă în tot omul chipul lui Dumnezeu, iar în lucruri, „rugul aprins” al lui Hristos care vine. „Ochiul prin care Îl văd pe Dumnezeu și cel prin care El mă vede pe mine este unul singur, același”, spunea Meister Eckhart [Predica nr. 12], și acest ochi unic este Duhul cel în Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Nu mai suntem prizonieri în timp și spațiu, ci se deschide în noi o respirație mai profundă, aducând cu sine o bucurie sfâșietoare, căci „respirăm Duhul”, după admirabila formulă a Sfântului Grigorie Sinaitul [Mică filocalie a rugăciunii inimii, prima ediție, Paris, 1953, p.250]. Atunci devenind încetul cu încetul „despărțiți de toți și uniți cu toți” [Evagrie Ponticul, în I. Hausherr, Lecțiile unui contemplativ, Paris, 1960, p.187], începem să iubim cu adevărat, cu o dragoste care nu mai ține nici de înfrângere, nici de biruință.
Ochiul inimii, ochiul deschis de către Duhul, Îl ghicește, ca să vorbim ca mitropolitul Georges Khodr, pe Hristos care se ascunde în misterul religiilor și aș adăuga eu, în misterul umanismelor și ateismelor providențial revoltate de atâtea caricaturizări ale lui Dumnezeu. Ochiul inimii vede nu numai Biserica în lume, formă sociologică și adesea derizorie, ci lumea în Biserică, o Biserică fără granițe, în care comuniunea sfinților s-ar lărgi într-o comuniune a tuturor marilor trăitori, creatori de viață, de dreptate și frumusețe și chiar a tuturor marilor nefericiți, care au vrut „să sfârșească odată cu judecata lui Dumnezeu”, cum ar fi un Antonin Artaud, care a intuit, poate, și ne-a făcut să intuim și noi “crucea ca pe o judecată a judecății” [Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări către Thalassius, 43].
În inima acestei Biserici fără hotar, a acestei „iubiri nesfârșite”, cum își intitula cea mai frumoasă carte “un călugăr al Bisericii din Orient”, o presimțim, o mărim pe Maria, Maica lui Dumnezeu, cea care, primind Duhul pentru a da naștere Cuvântului, a dezlegat tragedia libertății umane. Căci Duhul, dacă este primit de libertatea noastră, o eliberează și o face să rodească, îi oferă un spațiu infinit de creație, o impregnează cu eternitate. De aceea Biserica Ortodoxă folosește aceeași expresie pentru a caracteriza și Duhul și pe Fecioară: Duhul panaghion, preasfânt și Fecioara panaghia…(Teologul francez Olivier Clement)
OLIVIER CLEMENT s-a născut în 1921, în sudul Franței, într-un sat protestant. Necredincios până la douăzeci și șase de ani, după căutări în ateism și în spiritualitatea asiatică, descoperă la această vârstă, grație lui Vladimir Lossky și Nikolai Berdiaev, ortodoxia. Se convertește și devine unul dintre cei mai importanți teologi din cadrul Institutului Ortodox de Teologie „Saint-Serge” din Paris. Este autorul a peste treizeci de lucrări consacrate istoriei, gândirii și vieții Bisericii ortodoxe, întâlnirilor dintre ortodoxie și creștinismul occidental, dintre religiile necreștine și modernitate. Doctor Honoris causa al Institutului de Teologie din București și al Universității catolice din Louvain.
A publicat: Le Visage interieur (1978), La Revolte de l’esprit (1979), L’eglise orthodoxe (1985), Orient-Occident. Deux passeurs, Vladimir Lossky et Paul Evdokimov (1989), Les Visionnaires. Essais sur le depassement du nihilisme (1991), Berdiaev. Un philosophe russe en France (1991), Corps de mort et de gloire: petite introduction a la theopoetique du corps (1996, ediția a Ill-a).
