Mântuitorul dă un sens și mai înalt postului, dezvăluindu-i semnificația eshatologică: „Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan, zicând: „Pentru ce noi și fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc?“. Și Iisus le-a zis: „Pot, oare, fiii nunții să fie triști câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei și atunci vor posti“ (Mt. 9, 14-15; Mc 2, 18-20; Lc. 5, 33-35).
Minunate sunt aceste cuvinte, iar parabola schițată aici, cu mirele și cu nuntașii, este extrem de sugestivă. În jurul cerescului Învățător, îmbătați de prezența Lui și hrăniți îmbelșugat cu cuvântul și cu harul Lui, ucenicii trăiau un timp unic, acea „puțină vreme“ cât ei au putut contempla în chip direct „slava“ Cuvântului întrupat (In 1, 14). Avea să vină însă vremea de încercare și de așteptare (In 16, 20), prin plecarea Domnului de la ei. Astfel, întreg „timpul Bisericii“, până la revenirea Domnului în slavă, timp în care adevărații credincioși suspină de dorul Mirelui, este pentru ei – și va fi mereu – un timp în care postul își are rolul său, nu numai de înfrânare a trupului, ci și de semn al așteptării eshatologice.
Cu multă înțelepciune duhovnicească a rânduit Biserica zilele și perioadele de post, astfel încât acesta să-și împlinească în modul cel mai înalt scopul de a ne întări împotriva patimilor și a poftelor, dar și pe acela de a ne umple de dorul Mirelui și de a ne pregăti pentru unirea cu El prin primirea în curăție și cu vrednicie a Sfintei Euharistii.
Postul adevărat nu înseamnă lipsă, ci bogăție
Diavolului, care-L ispitea cu pâine atunci când flămânzise, Mântuitorul îi răspunde cu acest cuvânt al Scripturii: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Mt. 4, 4; Lc. 4, 4). Acest citat din Deuteronom (8, 3) este, de fapt, un cuvânt al lui Dumnezeu în legătură cu mana, ea însăși un semn ceresc și o dovadă a faptului că omul poate fi hrănit de Dumnezeu și altfel decât pe calea obișnuită. Aceeași lucrare o săvârșește Dumnezeu cu oricare adevărat postitor. Lipsindu-se de hrana materială, postitorul este îmbelșugat cu o hrană dumnezeiască. De aceea, cel care postește post adevărat, adică cel ce postește din prea plinul dragostei de Dumnezeu și din dorul după întâlnirea cea „mai cu adevărat“ cu Mirele Hristos, nu simte foamea și nu i se pare deloc grea perioada postului. Zice Sf. Marcu Ascetul: „Celui ce flămânzește pentru Hristos, harul i se face hrană; celui ce însetează, băutură prea dulce; celui ce tremură de frig, haină; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină încredințare; celui ce plânge, mângâiere“ (Despre cei ce-și închipuie că se îndreptează din fapte, 117, în „Filocalia“, vol. I, Sibiu, 1947, p. 259).
Falșii postitori duc cu greu „zăduful zilei“ și numără nerăbdători zilele de post ce le stau înainte. E un semn bun atunci când postul, chiar cel mai aspru, începe să ți se pară ușor, când trupul se mulțumește cu hrană puțină și săracă și când întreaga ta ființă este copleșită de bucuria întâlnirii Mirelui ceresc. Atunci postul nu mai înseamnă nici foame, nici sete, nici osteneală. Cum să simți și să te plângi de foame, de sete sau de osteneală când Hristos Însuși ți Se face hrană, și băutură, și odihnă?
(pr. prof. dr. Vasile MIHOC, sursa: www.ziarulumina.ro)
