Semnificația corectă a lumânării de la slujba Învierii

Ca și alte simboluri creștine, lumânarea din noaptea pascală a fost „învestită” cu felurite semnificații, destul de îndepărtate de spiritul autentic al praznicului pe care ea îl reprezintă. Astfel, în unele părți ale țării, după ce această lumânare este aprinsă în biserică, de la preot, adusă acasă, este stinsă de grinda casei, iar semnul lăsat de fumul ei prin stingere indică numărul anilor casei respective. De asemenea, există superstiția că dacă lumânarea de la slujba Învierii va rămâne aprinsă tot drumul până acasă, dorințele purtătorului ei se vor împlini. Unii păstrează lumânarea tot anul și o aprind în zilele cu necazuri sau greutăți, căutând în această practică o soluție facilă pentru problemele lor. Alții afumă cu ea vitele, iar vânătorii o folosesc ca pe un fel de semn bun pentru activitatea lor.
Despre toate acestea (pe lângă care, poate, vor fi existând și altele asemănătoare), trebuie spus răspicat, sunt deformări regretabile ale adevăratei spiritualități izvorâte din evenimentul suprem al Învierii. Din păcate, pe lângă semnificațiile autentice ale marilor repere creștine, au crescut, asemenea buruienilor nefolositoare de pe lângă arborii sau florile care înfrumusețează creația și inspiră sufletul, și o sumedenie de credințe greșite care nu fac decât să întunece splendoarea duhovnicească genuină a respectivelor evenimente sau învățături.
Într-adevăr, noaptea Paștelui ne aduce, tuturor laolaltă și fiecăruia dintre noi, o bucurie luminoasă inefabilă. În plină noapte, venim la biserică și căutăm, parcă, Lumina care ne lipsește sau pe care am lăsat-o pe dinafara sufletului. Sătui și împovărați de întunericul spiritual pe care noi înșine l-am lăsat să ne cotropească ființa sau alții ni l-au insuflat în iureșul existenței cotidiene, ne simțim chemați, din adâncuri de conștiință, către acea dumnezeiască exclamație pascală care deschide porțile unei lumini de dincolo de noi: „HRISTOS A ÎNVIAT!”. Tocmai de aceea avem grijă ca atunci când o facem să răsune din piepturile noastre, să purtăm în mână lumânarea aprinsă de la sfântul altar, în urma chemării, la fel de emoționante: „Veniți de primiți lumină!”. După glăsuirea bisericească, „acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit” (Cântarea a 3-a din Canonul Învierii).
Lumina pe care o purtăm în mâini este una mântuitoare, întrucât izvorul ei este Trupul jertfit și înviat al Domnului Hristos. Aici este tâlcul, limpede, înalt și cutremurător totodată, al luminii pascale. Mesajul ei este pe cât de adânc, pe atât de univoc. „În lumina Învierii, Ortodoxia vede sensul și puterea Crucii, percepe vremelnicia morții, transformată în trecere, prezintă destinația ultimă a omului: îndumnezeirea lui; caută să pătrundă taina Bisericii și a Euharistiei (remediu al nemuririi) și întrezărește sensul final al istoriei și al cosmosului”, arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel („Făclii de Înviere. Înțelesuri ale Sfintelor Paști”).
Iată cum lumânarea pe care o purtăm aprinsă la Înviere constituie un îndemn la însușirea roadelor Minunii care a produs-o, nu la exploatarea ei superstițioasă și frivolă. Trebuie, așadar, să ne lăsăm luminați lăuntric de ea, rodind la rândul nostru lumină spirituală, prin credință și faptele iubirii creștine.
(pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ)