Semnificația celei de-a treia duminici din Postul Paștelui

Au trecut trei săptămâni din postul cel mare și Sfânta noastră Biserică înalță, în Duminica a III-a din post, semnul biruinței, somnul Sfintei Cruci, pentru creștini , cei înfrânați și postitori, ca privind la Sfânta Cruce să se însuflețească din nou, spre a putea purta lupta postului mai departe, cu noi puteri.
Deși au trecut trei săptămâni din post, mulți creștini nu și-au împlinit încă datoriile, ce le au cu privire la suflet, în acest timp sfânt. Drept aceea, Dumnezeiescul Mântuitor, ne vorbește în Sfânta Evanghelie despre suflet, de prețul lui, rostind frumoasele cuvinte : „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ?” (Matei XVI, 26).
Cu aceste cuvinte Mântuitorul vrea să ne întoarcă gândurile de la cele pământești, de care prea mult ne alipim inima, vrea să ne amintească că cel puțin în timpul pe care-1 mai avem înaintea noastră, suntem datori să ne îngrijim de curățirea sufletului nostru. Aceasta o putem face printr-o mărturisire sinceră a păcatelor noastre.
Mărturisirea păcatelor
Mărturisirea păcatelor e una din cele mai mari datorii, pe care le avem de realizat în acest timp sfânt. După ce-am văzut în Duminica trecută cum trebuie să ne pregătim inima în fața Tainei Sfintei Mărturisiri, vom vedea acum cum trebuie să ne mărturisim păcatele și cum trebuie să avem grijă de sufletul nostru cel nemuritor. Adam și Eva, protopărinții noștri, au mărturisit că au călcat porunca lui Dumnezeu, dar au mărturisit rău. Adam a pus toată vina pe Eva, iar Eva pe șarpele ispititor și urmarea a fost osânda lor. În cărțile lui Moise se cuprinde și porunca cum că oricine a păcătuit trebuie să se ducă la preot, pentru ca acesta să aducă o jertfă ispășitoare, potrivită păcatului. Pentru fiecare păcat se prevedea o jertfă anumită, de unde urma că păcătosul trebuia să aducă la cunoștința preotului păcatul săvârșit și apoi să mărturisească acest păcat. Și din viața Sfântului Ioan Botezătorul putem vedea acest lucru, pentru că : „a ieșit la el Ierusalimul și toată Iudeea și toată împrejurimea Iordanului. Și erau botezați de către el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele” (Matei III, 5—6). Putere de a ierta păcatele putea să aibă numai acela, despre care a zis Sfântul Ioan Botezătorul : „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan I, 29). Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru S-a și folosit de această putere, zicând slăbănogului din Evanghelia de Duminica trecută : „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale” (Marcu II, 5).
„Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”
Această putere de a ierta păcatele a dat-o Mântuitorul nostru și Sfinților Săi mucenici și apostoli, zicându-le: „Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX, 23). Taina Mărturisirii este de origine dumnezeiască, așezată de însuși Domnul și Mântuitorul lumii. Fiind așezată de Iisus Hristos, ea trebuie să fie de folos și de trebuință sufletului omenesc. De câte ori nu se întâmplă ca unii creștini, care ani de-a rândul uită să se mărturisească, nu-și găsesc astâmpăr și liniște până nu-și ușurează sufletul printr-o mărturisire adevărată. Pentru o asemenea mărturisire, trebuie o cât mai bună pregătire. Dacă credem că ne-am pregătit inima pentru această Sfântă Taină și că ea este pătrunsă de căință, așa cum am arătat și în Duminica trecută, atunci trebuie să începem cu pregătirea pentru mărturisirea însăși. Citim în cărțile bisericești că mulți creștini evlavioși, înainte de a-și mărturisi păcatele, petreceau zile și nopți întregi în cercetarea conștiinței și în rugăciuni nesfârșite. Pilda lor ne învață și pe noi, că suntem datori a ne cerceta cu tot dinadinsul cugetul și a ne ruga, ca Dumnezeu să ne învrednicească de o mărturisire creștinească.
„Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul…”
Să ne pregătim deci creștinește pentru clipa mare a curățirii sufletului de păcate. Dacă credem că avem această pregătire, atunci să ne apropiem cu toții de scaunul mărturisirii. Să nu amânăm mărturisirea dintr-un post în altul, din an în an, și să luăm aminte ce ne spune un om învățat despre asemenea creștini nepăsători: „Ei sunt asemenea celor nebuni, care stau într-o cameră plină de fum și de necurăție, și în loc să deschidă o ușă sau o fereastră, ei lasă să-i înăbușe fumul”. Să ne apropiem, deci, de Domnul, deschizând ușa și geamul sufletului nostru încărcat de păcate, fără să amânăm mărturisirea și fără să ne temem de mulțimea păcatelor, fie ele la număr ca perii capului sau ca nisipul mării. Nu este păcat sau fărădelege pe lume pe care să nu o fi iertat bunul Dumnezeu unui suflet care se căiește. Apostolul Petru s-a lepădat de Domnul Hristos și Domnul totuși l-a iertat și l-a lăsat mai departe Apostol. Tâlharul care a fost răstignit alături de Iisus a fost un făcător de rele, un mândru, un ucigaș, și cu toate acestea, căindu-se pe cruce, s-a învrednicit de cuvintele lui Hristos : „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca XXIII, 43). Pavel a prigonit Biserica lui Hristos, și totuși Mântuitorul a făcut din el un ales al Său, un mare propovăduitor al învățăturii Sale și un fruntaș între Apostoli.
Să privim acum spre Sfânta Cruce, în fața căreia ne-am închinat cu toții, și să nu uităm că Acela care a pătimit moarte pe cruce, a rostit cuvintele din Sfânta Evanghelie de astăzi: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul ?” (Marcu VIII, 36).
Acel semn de izbândă, care strălucește peste munți și mări, pe care astăzi l-am prăznuit și care împodobește cele mai alese clădiri ale pământului, ca semn de biruință, cu smerenie să-l cinstim și din neam în neam cu dragoste să-l apropiem.
Pr. Dr. O. POP