Semne rele?

Semne rele: guvernanții și-au aranjat în așa fel ploile încât măsurile neplăcute și nepopulare în domeniul culturii „să iasă” după numărarea voturilor și înaintea formării noului guvern. Adică, atunci când nu mai pot influența rezultatele votării, dar și înaintea constituirii noii echipe care, eventual, ar putea stopa setul de măsuri cel puțin îngrijorătoare. Cu un ministru de finanțe scriitor, ba chiar și vicepreședinte al breslei, regimul în lichidare decide tăierea subvențiilor ce asigurau apariția unor reviste românești de tradiție, cum ar fi „Contemporanul”, ori „Luceafărul” (lista publicațiilor sinistrate este, desigur, mult mai lungă).
Urmează să dispară și cea mai veche gazetă de la noi, „Albina” (primul număr a apărut în 1829), care tocmai se pregătea pentru aniversarea celor 180 de ani de prezență continuă în peisajul presei române. Probabil că a fost luată „pe același bilet”, fără o analiză temeinică a semnificațiilor desființării celui mai vechi organ de presă din țara noastră– fiindcă efectul financiar al economisirii de fonduri este, în cazul „Albinei”, absolut insignifiant. Motivația tăierii subvențiilor este înduioșătoare: pentru ca… redacțiile să poată primi sponsorizări! Cum ar veni, îți tai leafa, pentru a-ți crea posibilitatea să te îmbogățești din cerșetorie!
Ideea auto-finanțării în cultură nu-i nouă; mult îndrăgită de „Cabinetul 2”, a condus cândva la enorme aberații. Teatrele, operele, filarmonicile (dar și publicații culturale) au rămas fără susținere financiară, cerându-li-se să-și asigure existența cu un repertoriu impus, cu prețul la bilete înghețat la nivelul unei călătorii cu tramvaiul și cu satârul cenzurii atârnând asupra fiecărui cuvânt rostit și gest cutezat pe scenă. Instituțiile în cauză n-au răposat atunci fiindcă statul centralizat a inventat pe tăcute, la nivelul II, mecanisme de minimă supraviețuire, astăzi imposibile. Nu erau altceva decât tacite deturnări de fonduri, patronate chiar de organele locale de partid, nu știu dacă totdeauna din dragoste pentru cultură, cât mereu cu spectrul votului de blam ce l-ar primi în cazul închiderii unor instituții de prestigiu.
Dacă ar avea ceva să-și reproșeze forurile culturale de azi cu privire la eficiența fondurilor destinate publicațiilor culturale, s-ar cuveni s-o facă mustrându-se sever în oglindă: practicând conduita „pay and go”, nu s-au implicat nici în urmărirea utilizării banilor în conformitate cu obiectivele propuse, nici în chestiunile de personal, unde cam fiecare a manevrat cum a vrut. Libertatea presei nu exclude controlul celui ce plătește, barem pentru deplina respectare a legalității, și dacă patronii trusturilor media o fac excesiv și tendențios, statul n-a făcut-o deloc.
Rămâne să vedem dacă vom mai auzi, de acum încolo, despre „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Albina” ș.m.a.
Un al doilea act normativ, și mai cu moț, a fost publicat în „Monitorul Oficial” din 5 dec. a.c. E-o Ordonanță de urgență meremetisită de liberali, pe vremea când aveau convingerea că or să ajungă la guvernare. Prin intermediul ei, urmau să repopuleze fotoliile șefilor din cultură cu propria clientelă politică. Numai că n-a fost pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește! Noua Ordonanță de urgență (care o fi fost urgența?) o înlocuiește pe aceea din 2005 (nr. 26) și desființează toate contractele de management ale directorilor instituțiilor publice de cultură. Cei care conduc, azi, case de cultură, muzee, teatre, biblioteci, filarmonici etc. etc. vor trebui să se prezinte, în primăvară, la noi concursuri de angajare – unde vor începe mișculațiile de rigoare. Numai că, de astă dată potrivit socotelii din târg, alții vor fi cei care trag sforile. Nu puteau face liberalii un cadou mai frumos urmașilor la guvernare! Le-a netezit miraculos calea către jinduita re-modelare a peisajului cultural la vârf – adică, taman ce-și dorește orice partid (sau partide) instalat la guvernare…