Cu prilejul Simpozionului „Trei decenii de la Revoluția Română. 14 decembrie 1989, Iași”, s-a lansat o carte ce îmi îngădui s-o consider nu numai bine-venită, ci și întru totul necesară: „Revoluția ascunsă”. După 30 de ani, apele Revoluției încă nu-s deplin limpezite, printre momentele ei controversate aflându-se chiar debutul amplei mișcări revendicative, prin tradiție atribuit capitalei Banatului: „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”. Numai că înaintea acelui onorant „azi” timișorean a existat un „ieri” ieșean ce continuă să fie ignorat în pofida unei cât se poate de evidente realități faptice și a numeroaselor opinii autorizate ale istoricilor care-l validează fără urmă de șovăire. Episodul ieșean, atunci când, rar, este evocat în luări de poziție oficiale, rămâne tratat cu superioară îngăduință, în treacăt, „ca să fie”, parcă pentru a se preveni o repoziționare pe imaginara linie de start a revoluției, soldată cu deposedarea timișorenilor de prioritatea ce li se cuvine. Fals: poate-i prea mult spus că revoluția din 1989 a izbucnit la Iași (Răzvan Theodorescu conferă zilei de 14 decembrie calitatea de „început al Revoluției Române”), dar asta nu înseamnă că „Revoluția ascunsă” din Moldova n-ar avea un loc important și demn de relevat în cronologia evenimentului. Sintagma cea mai potrivită consider că ar fi „a dat semnalul” – ceea ce, în fața evidenței faptelor consemnate de istoria clipei, rămâne imposibil de negat. Și, oricum, nu văd în asta nicio știrbire a meritelor bănățenilor. Continuă însă, într-un ciudat duel al orgoliilor, nu numai încercările de minimalizare a semnificațiilor agitatului 14 decembrie ieșean, dar și tendința totalei excluderi a tentativei revoluționare moldave din inventarul fierbinte al evenimentelor. S-ar părea că lăsarea Iașului într-un nemeritat con de umbră permite un transfer de capital politic către alte persoane și entități ce au ajuns să vehiculeze și teorii aberante potrivit cărora n-a fost vorba decât despre o… punere în scenă regizată de KGB (cum susține și Alex. Stoenescu în cartea sa „Istoria loviturilor de stat în România”. Apropo: ar fi teribil de ciudat și nelogic să avem de a face cu o revoluție până la chindie, după care mintenaș să se preschimbe în lovitură de stat – de altfel, n-ar strica de s-ar consulta și Dicționarul, nu de alta, dar nimic din cele petrecute la noi nu se încadrează în litera ori spiritul definiției loviturii de stat). Cât privește momentul ieșean: trecutul ne oferă lecția unui precedent de zici că-i „copy-paste”: toate, dar absolut toate tratatele de istorie a românilor consideră că, în martie 1848, tinerii revoluționari moldoveni adunați la Hotelul ieșean „Petersburg” au dat semnalul începutului Revoluției Române de la 1848. Ca și în 1989, fără violențe: n-au fost victime, tentativa a eșuat, iar „capii” revoltei au fost arestați. Malițioșii chiar afirmă că protestatarii au amenințat stăpânirea agitând lingurițele din ceștile cu ceai… Și atunci și acum au fost implicați literați moldavi (Alecsandri la 1848 și, păstrând proporțiile, poeții Cassian Maria Spiridon și Nicolae Panaite la 1989) – de altfel, „zavera” de la Hotelul „Petersburg” a și fost denumită „revoluția poeților”. Eșec în veacul XIX, eșec în veacul XX, dar actul protestatar premonitoriu este de necontestat, are importanța lui certă și a rămas înregistrat istoricește ca atare, înpământenindu-se și formularea „a dat semnalul Revoluției”. Ce s-a petrecut atunci la Iași se știe, drept pentru care doar rezum: un grup de tineri de la Combinatul de Utilaj Greu, mamut industrial care se confrunta cu mari dificultăți cerându-i-se performanțe concurențiale într-o economie strict centralizată, au avut curajul să imagineze și să încerce organizarea celei dintâi ieșiri în stradă declarată de la bun început anti-comunistă și anti-Ceaușistă. Toate episoadele protestatare schițate până atunci au avut un punct de pornire întemeiat pe revendicări în primul rând de ordin material, de la care se ajungea firește la contestări politice. În manifestul „Chemare către românii de bună-credință”, ieșenii grupați ilegal într-un „Front popular” cereau răspicat „Să punem capăt terorii dezlănțuite de dictatura ceaușistă care a adus poporul întreg în pragul desnădejdii (…) Stă în puterea noastră și nu numai a noastră să ne eliberăm de cel mai odios jug pe care l-a avut vreodată țara noastră” etc. etc. Cu litere confecționate din radiere de cauciuc s-au imprimat invitații („Participați la demonstrația din Piața Unirii la 14 XII ora 16”), risipite în tot orașul – drept pentru care (turnătorii își făcuseră datoria) au fost luate măsuri excepționale de ripostă: stația de tramvai din Piața Unirii a fost mutată, perimetrul a fost înconjurat cu mașini ale pompierilor, hotelul de vizavi a fost ocupat de „sportivi” participanți la „Dinamoviada” de judo ș.a.m.d. Și, desigur, „capii” revoltei au fost arestați înainte de a-și putea rosti discursurile la prezumata demonstrație din Piața Unirii. Un eșec, dar un eșec onorant, purtător de înalte și incontestabile semnificații: semnalul Revoluției a fost dat la Iași și la 1848, și în 1989.