Semn de hotar

Bibliotecile județene (cred că mai toate) editează reviste de biblioteconomie și cercetări interdisciplinare, care n-aș zice că au prea mulți cititori – asta și pentru că le lipsește periodicitatea bine precizată (apar… când ies de sub tipar) și se difuzează prea puțin organizat, de regulă, în afara rețelei de chioșcuri și librării. Mai degrabă din întâmplare am dat peste numărul 7 al revistei „Asachiana”, editată de Biblioteca Județeană Iași, unde am avut revelația unui text din 1956 semnat de George Mărgărit în revista oficială a Uniunii Scriitorilor din RPR, „Gazeta literară”. Pur și simplu de necrezut ce a putut să scrie (și să i se publice!) nefericitul poet ieșean mort în 1961 la Sanatoriul de tuberculoși de la Bârnova!
În plin proletcultism triumfător, Mărgărit vine cu o neașteptată, durută și vehementă pledoarie pentru redarea demnității poeziei române în suferință, al cărei dezgheț îl prefigurase bunul său prieten, Labiș – tragic dispărut chiar în acel an, 1956. Din câte știu, nici o voce critică n-a avut până atunci curajul de a rosti atât de răspicat adevărurile strălucit așezate în pagina gazetei ticsită de penibile osanale la adresa „poeziei noi”! Eu unul nu știu să mai fi existat o atât de timpurie și de strălucită contestare a „compunerilor în versuri în care anecdota tratată liric ține loc de mesaj și viziune poetică”. Epicul lozincard cotropea, atunci, zenitul liricii noastre. Lui Dan Deșliu, „naș Eminescu”, autor al penibilității intitulate „Minerii din Maramureș”, i se decernase de trei ori consecutiv Premiul de Stat și de două ori Premiul Uniunii Scriitorilor („Clipă, stai, oprește-ți zborul / Se prăvale compresorul / Cade-n râpă viața, dorul!” – culmea culmilor, singurul vers mai acătării din tot „poemul” e „ciupit” din Lamartine: „Ô, temps, suspends ton vol…”).
Vor fi existat, cu siguranță, destule atitudini protestatare, dramatic consumate doar în forul interior, fiindcă nu se îngăduia nici o crâcnire în front, iar accesul și-n agora, și la tipar erau cu strictețe controlate. În Compendiul de istorie a literaturii române din 1946, Mărgărit era încurajator caracterizat de Călinescu, între altele pentru că „pune în articolele critice intuiție fantastică și expresie amănunțit plastică” (ceea ce avea să se confirme cum nu se poate mai convingător și peste un deceniu, prin publicarea vibrantului articol din „Gazeta literară”). Tot Călinescu, despre studentul Mărgărit: „Domnule Mărgărit, inteligența penetrantă a dumitale este periculoasă chiar pentru mine!” Un condeier atât de strălucit n-a avut parte de o carte tipărită în timpul vieții; abia în 1971 am reușit, la „Junimea”, să-i publicăm volumul postum „Vulturii amiezii”.
Revenind la articolul identificat și retipărit prin strădania bibliografului Iulian Marcel Ciubotaru, să observăm mai întâi directețea frustă și fermitatea tonului, precum și elocvența citărilor dintr-o lirică „hibridă, împleticită anecdotic, care și-a trăit traiul”, încropită din versificații tip „carnet turistic de amatorism literar”, o poezie căreia „anecdotica îi plumbuiește aripile și-i întunecă visul. Ea îi transformă poezia într-o cromo-litografie făcută după model, produs de serie, fără autenticitate”. Mărgărit are nemaipomenitul curaj să exemplifice cu versurile răsfățaților vremii impuși de autorități drept exemplare modele în „lupta pentru făurirea noii literaturi”. Eugen Frunză, de pildă, căruia investigarea realității nu-i oferă decât „o înșiruire de constatări”: „Mă culc – văd schele și mortar / Mă scol – văd steaguri pe uzină / Un fost argat e secretar / Vecina – mamă eroină”. Aferim poezie! Comentariul lui Mărgărit: „Vocea interioară a poetului nu se mai aude (…). În schimb, te asurzește goana vestitoare a faptelor povestite, fără economie, în chip prolix și plicticos” (…). „Temele eterne ale poeziei, bătute în metalul propriu al elaborării poetice, se golesc afectiv dacă sunt reluate și înfățișate în expuneri didactice, agrementate cu figuri de stil și prozodie”.
Citatele înșiruite din belșug vorbesc de la sine: „Și-am dus grâul la Colectivă / Ne-a rămas și nouă / Pâinea lumi(i) urcă-n zări / Și nu-i frântă-n două / Vom avea de-acum mălai / Și destule pite / Și bucate până-n mai / Multe și sporite” (Victor Tulbure). A declara că „poezia hibridă, împleticită anecdotic, și-a trăit traiul” era, în 1956, un act de mare curaj, ca și emiterea sentinței „specializarea lirică în Deltă sau Bărăgan și-a încheiat, credem, cariera” (deocamdată, iluzie: la trei ani după aceea, V.Em. Galan își reedita tocmai romanul câlțos și ultra-tezist „Bărăgan”, semn că proletcultismul refuza cu îndârjire să se mistuie în lada de gunoi a literelor române).
Cum era de așteptat, a intervenit punitiv imediat „Scânteia”, Mărgărit n-a mai fost publicat niciodată în „Gazeta literară” cu astfel de texte și a avut de suferit obișnuitele persecuții ale vremii. Articolul repus în circulație de „Asachiana” după mai bine de 60 de ani rămâne adevărat semn de hotar, marcând o primă și consistentă izbândă a criticii literare dezmeticite în lupta labișiană cu inerția.