Șeicaru

Într-un recent talk-show televizat s-a vorbit, în trecere și malițios, de Pamfil Șeicaru. Din păcate, după ureche. Am relatat mai amănunțit, cu alt prilej, tot în această rubrică, întâlnirea întâmplătoare pe care am avut-o cu Pamfil Șeicaru pe aeroportul din Istanbul. Cred că era prin 1965-1966. Însoțeam echipa de fotbal a României, care n-a primit aprobarea de la autoritățile turce să-și continue drumul spre Ankara cu amărâtul de IL-14 TAROM (cică, s-ar fi survolat obiective militare!), așa că a trebuit să ne transbordăm, pe unde s-au mai găsit locuri, în cursele dungate ale Türk Hava Yolari. Atunci s-a apropiat de noi un bărbat, probabil cândva impunător; acum, începuse să-i albească mustața, ca și părul care purta urmele unor ondulații vălurite. Nenorocul lui a făcut ca întrebarea-salut „Români? Eu sunt Pamfil Șeicaru” s-o adreseze taman lui Rică Răducanu, care l-a expediat pe nepoftit cu un sec „Să fii matale sănătos, tataie!”. Am intervenit, s-au schimbat câteva banalități, i-am dat o carte de vizită („ziarilă” aștepta o cursă către RFG) și, după puțină vreme, am primit la Editura „Junimea” un plic de la Pamfil Șeicaru. Adresa expeditorului atestă faptul că a locuit o vreme, în Germania, și la Hotel Karlsfelofer, Hochstrasse nr. 6, 8047, Karlsfeld.
Epistola începe prin a lăuda cărțile „Junimii”. Desigur, ținuta grafică, altfel de aprecieri, asupra conținutului adică, erau, în anii aceia, de-a dreptul primejdioase, fiind suspect dacă te lăuda… dușmanul! „Fără îndoială că este o adevărată întrecere între edituri de a da cărților o prezentare cât mai frumoasă, făcând un izbitor contrast cu ceea ce publicau editurile odinioară…” Miezul scrisorii era, de fapt, altul: Șeicaru, nădăjduind că a sosit și momentul reintegrării lui în cultura română „oficială”, oferea spre publicare „Junimii” două cărți. Prima: „Rege și dictator”, a doua, „50 de portrete” din viața politică, literară și artistică a României între 1912-1944.
Am trimis imediat la București o notă de propunere pentru ambele titluri, adevărat, neînsoțită de prea multe argumente, fiindcă nu văzusem textele. Răspunsul a sosit repede: NU. Oare cei ce decideau știau cât de cât cine-i Șeicaru? Citise cineva articolele sale, prin care avertiza (singurul, în 1939!) că garanțiile britanice și franceze pentru integritatea frontierelor României valorau cât o ceapă degerată, fiindcă „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria-i apărare și abia după aceea să garanteze frontierele altor țări”? Câtă dreptate a avut! De știut se știa, cu siguranță, că Șeicaru a fost condamnat la moarte în contumacie, pe vremea Anei Pauker, sentință modificată ulterior în pușcărie pe viață (Ceaușescu l-a grațiat în 1966).
Cu precădere circula formula rimată și ritmată „șantajul și etajul”, datorată, zice-se, lui Iorga. Nu știam atunci, la Istanbul, că mai există un candidat, alt „ziarilă”, Stelian Popescu, așa că n-am avut cum să-l întreb pe Șeicaru cine-i cu adevărat autorizat să dețină nemăgulitoarea etichetă. Ar fi fost, probabil, și-o nedelicatețe. Despre opera lui, mai ales cea de după 1944, cine să aibă știință, în afară de… Securitate? Voia să publice în România (de astă dată nu s-a mai adresat „Junimii”) romanul „Vulpea roșcată”, ai cărui eroi erau Elena Lupescu și Carol al II-lea. Securitatea face imediat rost de text (de la traducătorul din Spania!) și, după lectura primelor 148 de pagini, apreciază că-i vorba despre un roman „senzațional pornografic”, care ar fi „o mană cerească” pentru regimul Ceaușescu.
La 86 de ani, în 1980, Șeicaru a murit în orașul Dachau. În 1967 vizitase, incognito, România și declarase, la plecare, securistului care l-a însoțit: „Regimurile politice sunt trecătoare și pline de păcate. Pământul natal este peren.” Editura „Paralela 45” a luat inspirata hotărâre de a-i tipări „Istoria presei”, apărută prin 2007. Un simpozion a avut loc, cu mulți ani în urmă, la o mănăstire. George Stanca și-a publicat teza de doctorat „Șantajul și etajul”. La Orșova, funcționează un mic Muzeu Pamfil Șeicaru. În rest, tăcere – dacă nu considerăm trecutele și uitatele isprăvi ale Clubului de rugby „Pamfil Șeicaru” din Ciorogârla, gesturi menite să perpetueze memoria „celui mai mare gazetar român” (G. Stanca).
Osemintele lui Șeicaru au fost aduse și reînhumate în 2005, la Mănăstirea „Sf. Ana”, ctitorită de el în amintirea camarazilor căzuți în 1917 la gurile Cernei. Am senzația c-am rămas mult datori cu investigarea mai adâncă și a biografiei (se pare că a izbutit să nu depindă hotărâtor niciodată de nimeni: nici de Carol, nici de Antonescu, nici de Ceaușescu, nici de Securitate!) și, mai ales, a scrierilor sale. Cu siguranță, nu-i prea târziu.