Ședința de lucru și masa de nuntă

Toți pământenii suntem pelerini către cer. E un drum fără întoarcere, fie că ni-l asumăm, fie că nu. Până la destinația finală, ne putem bucura, încă din această lume, de multe popasuri cerești: fie în cămara inimii, unde ne întâlnim cu Domnul, fie parcurgând, la propriu, distanțe până în locuri consacrate, acolo unde trăiesc cei ce coboară, mai ales în rugăciune, cerul pe pământ. De o astfel de călătorie m-am bucurat în aceste zile, cunoscând oameni în a căror inimă Dumnezeu află odihnă, dar și zbateri ale celor ce-L caută într-o tensiune ce s-a topit în opere de artă devenite, între timp, bunuri ale patrimoniului universal. Aș putea să redau, în rubrica din această săptămână, ceva din bucuria de a descoperi că, într-o Franță din ce în ce mai decreștinată, apar și cresc mănăstiri ortodoxe precum cea ocrotită de Maica Domnului – Santa Maria del Vilar, foarte căutată atât de români, cât și de francezi. Sau să-mi limpezesc ceva din stările contradictorii care m-au încercat în timp ce contemplam amețitoarele turnuri ale unei bijuterii arhitectonice precum Sagrada Familia, devenită simbol al capitalei Cataluniei, ori să încerc a reflecta asupra elefanților cu picioare subțiri ca de păianjen din „Ispitirea Sfântului Antonie” – în fapt „încarnări” ale patimilor ce-l luptă pe om, în viziunea genialului Salvador Dali.
Cu toate că am atâtea subiecte generoase și serioase la îndemână, mie îmi tot vine în minte un episod aparent minor al micului meu periplu occidental. Într-un moment de popas, de la o anume înălțime, am putut urmări (după cum reiese și din colajul fotografic), preț de zeci de minute, un personaj parcă croit după calapodul lui Don Quijote. Un tânăr ce clădise un impresionant castel de nisip, croșeta, cu ajutorul a două bețe unite cu sfori, efemere baloane de săpun, sub privirile unui cățel docil, numai bun de distribuit în rolul lui Sancho Panza. Pe un prosop roz era o cutie în care abia dacă se îndura cineva să arunce, la îndelungi răstimpuri, un bănuț. Venit din Cehia tocmai în celălalt capăt al Europei, tânărul părea omul cel mai lipsit de griji din lume. Își părăsea „castelul” ore întregi, timp în care nici măcar nu verifica acea cutiuță în care trecătorii își puteau aduce obolul la susținerea ineditului artist. Trăia într-o rulotă uzată, cu doar câțiva euro pe zi, funcție de mila trecătorilor. Și nu era singurul într-o astfel de situație. Pe o distanță de cam un kilometru, am mai identificat încă patru astfel de tineri, cu felurite „sculpturi” în nisip și la fel de lipsiți de griji lumești. Nu par a fi genul de cerșetori și nici nu se revendică din stirpea artistului neînțeles. Sunt tineri care se bucură de mare, de soare, de toate câte îi înconjură, căutând să aducă măcar un zâmbet pe chipul cosmopolitei lor audiențe. Or, ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost tocmai lipsa de reacție a trecătorilor. Rareori se oprea câte cineva în fața castelului de nisip, dar și atunci privirea nu zăbovea mai mult de un minut. Nici măcar uriașele baloane de săpun nu le atrăgeau privirile, chiar și când acestea, purtate de vânt, le tăiau calea în cele câteva secunde de existență. Asta în condițiile în care toți erau oameni aflați în vacanță, având la dispoziție tot timpul din lume.
Omul cu baloane de săpun și castel de nisip mi-a adus aminte cât de încrâncenați suntem, cel mai adesea, în felul în care ne trăim viața. Că ne luăm atât de mult în serios, încât uităm să ne mai bucurăm de minunea dea fi. Suntem atât de preocupați de ale noastre, învățați să stăm în banca noastră (civilizat, cum altfel!), încât nu mai privim spre un străin nici când acesta ne trimite ludice saluturi pocnind a baloane de săpun. Scripturistic, mai degrabă punem accent pe harnicele îndemnuri de a înmulți talanții (Cf. Matei 25, 14-30), lăsând însă pe plan secund versetele evanghelice care vorbesc de chemarea de a fi precum pruncii (adică inclusiv cu sensibilitate ludică) spre a intra în Împărăția cerurilor (Cf. Matei 18, 3 și 19, 14) sau de cele în care suntem îndemnați să fim fără de griji (v. Luca 12, 22-31 șcl.). Atât de mult ne lăsăm copleșiți încât, tot căutând să fim „buni creștini”, uităm să mai trăim lucrurile simple, bucuriile firești ale vieții. Unui tânăr care declara, mulțumit, după tunderea în monahism: „M-am făcut călugăr”, un părinte cu ceva mai multă experiență duhovnicească i-a replicat: „Bun. Acum mai rămâne să te mai faci și om”.
Despre omenie a fost vorba și când fariseii și cărturarii I-au adus lui Iisus o femeie prinsă în adulter, întrebându-L ce să facă cu dânsa, având în vedere că Legea dată prin Moise cerea ca una ca aceasta să fie ucisă cu pietre (v. Ioan 8, 3-11). În timp ce aceștia insistau cu întrebarea, Domnul „scria cu degetul pe pământ”, spunându-le „să arunce cel dintâi piatra” cel ce este „fără de păcat”. Un părinte din Franța tâlcuiește într-un mod inedit acest episod, spunând că este posibil ca Domnul să nu fi scris ceva anume pe pământ, ci cumva la întâmplare, așa cum fac azi cei ce se plictisesc la o ședință și mișcă pixul pe hârtie, desenând. Sătul o fi fost Domnul de atitudinea aceasta moralizatoare și legalistă, în care viața unui om nu face nici cât o piatră aruncată cu sete de cel grăbit să vădescă greșala altuia, dar care uită lesne de propriile sale păcate.
Nu spun că tânărul ce se juca cu baloane de săpun poate fi, în sine, un model de viață. Dar cred că acesta este, cu îndrăzneala sa de a fi liber ca “păsările cerului”, ceva mai aproape de Împărăție decât cei ce s-ar osteni pentru mântuirea lor cu încrâncenarea fratelui fiului risipitor. A fi cu Hristos este o opțiune totală, fără rest, înseamnă „să lepezi toată grija cea lumească”. La sfârșitul lumii, El nu ne va convoca la o „ședință de lucru”, ci ne va chema să prânzim, la o masă de nuntă. Și numai acest aspect să-l știm din Evanghelii și ar trebui să ne fie suficient spre a înțelege ce fel de Dumnezeu avem.
(Pr. Constantin Sturzu, sursa: Doxologia)