Securitatea anchetează Securitatea!

N-au prea mare circulație cărțile editate de CNSAS, deși s-ar cuveni să se situeze în prim-planul interesului general. Nici nu știam de existența celor două volume intitulate „Securitatea – structuri, cadre, obiective și metode” publicate sub coordonarea Floricăi Dobre la Editura Enciclopedică – mi le-a trimis, prin internet, un prieten din străinătate. Se pare că, odată cu sleirea interesului pentru identificarea colaboratorilor (turnătorilor, adică) și epuizarea posibilităților de a arăta acuzator cu degetul în dreapta și-n stânga spre deliciul presei, polul interesului s-a strămutat la ușa DNA. A devenit mai puțin atractivă cercetarea în continuare a mecanismului terifiant pus în mișcare în „obsedantul deceniu” de un organism până acum insuficient autopsiat, deși, iată, revelații până la limita incredibilului continuă să apară.
Cele două volume conțin fișe de cadre, planuri de acțiune, instrucțiuni pentru tarifarea delațiunilor, ordine și para-ordine, toate, în felul lor, relevante pentru deslușirea unui „a fost odată” despre care noua generație știe prea puțin și, din păcate, nici nu prea pare interesată să afle. Marea revelație o oferă volumul II, ce cuprinde un „Documentar” realizat în martie 1968 și din paginile căruia aflăm ororile comise prin internarea „administrativă” în unități de muncă și prin stabilirea domiciliului obligatoriu. Cine să fi organizat și instrumentat dezvăluirea abuzurilor de necrezut cărora le-au căzut victimă aproape 90.000 de români? Însăși Securitatea!
În 1968 se cam schimbase direcția vântului, Ceaușescu n-avea decât de câștigat și-n ochii conaționalilor, și în cei ai străinătății, din condamnarea nedreptăților flagrante atribuite lui Dej. Iată, deci, Securitatea anchetând… Securitatea! De la bun început se observă că limbajul rechizitoriului (că un soi de rechizitoriu este!) diferă net de cinica suficiență cu care ne obișnuiseră materialele incriminatorii la adresa „dușmanilor poporului”: exprimarea s-a rafinat și, pentru întâia oară, se invocă temeiuri constituționale și juridice, total ignorate în perioada analizată și supusă oprobriului – fie el și de uz intern („strict secret – de importanță deosebită”). Realitățile descrise depășesc orice imaginație! Securitatea are revelația târzie că atât Constituția din 1948, cât și aceea din 1952 prevăd că „Nimeni nu poate fi arestat și deținut mai mult de 48 de ore fără un mandat al Parchetului, al organelor de instrucție stabilite de lege și fără autorizarea instanțelor judecătorești”. În fapt, internarea în colonii de muncă se făcea după bunul plac al „organelor”, în temeiul (când existau!) unor acte fără dată și fără număr de înregistrare, iar decizia o putea lua nu numai Securitatea, ci și Miliția! Ca să nu mai vorbim despre faptul că nu era prevăzută nici o cale de atac la dispoziția celui internat, hotărârea, fie a Securității, fie a Miliției, era executorie și definitivă. Nu făcea doi bani articolul din Constituție ce limita la 48 de ore durata reținerii „pentru cercetări”: în colonia de muncă de la Bicaz se aflau unii internați „pentru cercetări” de… patru ani! Trei luni au stat închiși la Rahova 300 de studenți și studente de la Medicină, care, neavând cursuri tipărite, le-au aflat (proastă inspirație!) la Biblioteca Franceză! Pentru „legalizarea” unor arestări din 1950, s-au emis acte cât de cât acoperitoare în 1952!
HCM 337/1954 stabilea perioada domiciliului obligatoriu la maximum patru ani. În pofida acestei reglementări, 512 persoane aveau pe dosar rezoluția „nelimitat”, ceea ce echivala cu condamnarea pe viață. Art. 22 din Codul Penal prevedea, pentru evadare, un spor de pedeapsă între 3 și 6 luni, însă „evadații” din localitățile de domiciliu obligatoriu primeau un supliment de 15-20 de ani. Puteai fi arestat și trimis pe viață în Bărăgan dacă ascultai posturi de radio „dușmănoase”, dacă vorbeai de rău Uniunea Sovietică, dacă erai rudă a „elementelor dușmănoase”, dacă nu aplaudai reforma monetară, dacă ai fost cândva condamnat pentru speculă, dacă erai „fost exploatator”, dacă făceai prozelitism religios ori dacă, pur și simplu, „prin comportare nu prezentai încredere de a fi folositor societății”. Documentarul constată că, din 1.500 de dosare verificate, aproape nici unul nu conține documentația care să ateste „motivele pentru care persoana în cauză a fost privată de libertate de la 12 la 27 de luni, în mod cu totul arbitrar, fără un criteriu bine determinat: o Comisie stabilea durata internării.”
Voi reveni.