Secretele nemuritorilor

Sub deviza „Ce nu ți-au spus profesorii despre romancieri, poeți și dramaturgi celebri”, Editura „Art” tipărește cartea lui Robert Schnakenberg „Viața secretă a marilor scriitori”. Autorul avertizează că „și marii scriitori își trag indispensabilii băgând tot câte un picior pe rând, ca noi toți (…) au și ei fricile lor, se păruiesc între ei, sunt terfeliți în presă și devin adepți ai unor culte religioase obscure, comportându-se ca majoritatea figurilor supuse vizorului public. Această carte te va pune la curent cu toate defectele, metehnele și slăbiciunile despre care nu aveai habar atunci când ți-a ajuns pentru prima oară la urechi numele marii literaturi și, în final, poate vei fi suficient de curios încât să citești sau să le recitești operele.” Sau, de ce nu (ipoteza noastră) să azvârli naibii cartea scârbavnicului autor… Suntem asigurați că opul abordează „toate întrebările dificile pe care profesorii de liceu se tem să le pună: care-i treaba cu Lewis Carol și fetițele? E adevărat că J.D. Salinger își bea propria urină? Cu câte femei – și bărbați – s-a culcat de fapt lord Byron? Și cum se face că lui Mark Twain nu-i plăceau copiii? Niciodată marea literatură n-a fost atât de amuzantă”. Eu n-aș crede că devine mai amuzantă, și nici că astea-s marile întrebări pe care profesorul de literatură și le pune când trebuie să vorbească în clasă despre Shakespeare, Balzac, Poe, Dickens, Tolstoi: doar nu viața privată a scriitorului, ci opera lui constituie motivul prețuirii și studierii în școală. Pe de altă parte, la urma urmei, de ce nu? Oameni sunt și cei din breasla scrisului, la fel supuși ispitelor, de ce n-am ști când și cum au călcat strâmb, mai ales că, uneori, bizareriile de caracter oferă anumite sugestii pentru explicarea operei? Conduita „de mortuis nil nisi bene” s-o impunem și-n cazul unor puternice personalități publice care, într-un fel sau altul, au contribui la închegarea moralei secolelor? „Să faci ce zice popa, nu ce face popa” spune o veche zicală românească, lesne de extins și-n cazul raportului viață / operă scriitoricească. La urma urmei, nu cred că infidelitatea lui Shakespeare, bard cu o mulțime de copii din flori, poate afecta prețuirea acordată de posteritate celor 26 de sonete de dragoste dedicate, „scandalos”, unei (alte) femei măritate! Răbojul păcatelor din cartea lui Schnakenberg aduce cu vânătoarea de vrăjitoare ce acuza legătura cu diavolul după analizarea alunițelor de pe trupul penitentei. Din acest punct de vedere, detaliile indecente și morbide care populează paginile ilustrate (!) ale opului aduc mai degrabă cu investigația tabloidului de scandal. La deshumarea lui Byron, după scurgerea a 114 ani de la moarte, s-a constatat că „organul sexual arăta o dezvoltare nefirească”. Deloc n-aș crede că asta (sau doar asta) ar explica cele peste 250 de cuceriri amoroase atribuite bardului șchiop din naștere, cât mai ales inegalabilul șarm personal al vestitului amorez. „Ei, și ce? ” îți vine să exclami dând pagină după pagină și aflând că bulimicul Balzac fuma hașiș, Allan Poe era un bețivan notoriu, Dickens arăta că-i obsedat de cadavrele expuse la morga pariziană, surorile Brontë se drogau, Thoreau se distra trăgând mâța de coadă (la propriu!) și plimbându-se la nesfârșit cu barca pe râu… Întrerup șirul evocării păcatelor pentru a include o paranteză Thoreau: singura lui carte apărută vreodată în România i-am publicat-o prin 1975 la Editura „Junimea” în traducerea lui Alfred N. Care traducător până la urmă s-a contaminat definitiv de fixațiile autorului (mai puțin, sper, chestiunea cu mâța) devenind la fel de „refuznic” față de civilizația veacului: și-a construit în curtea casei, de unul singur, ditamai vasul cu pânze (a trudit ani în șir, investind în originala arcă tot ce a câștigat din leafă și colaborări editoriale) cu care a pornit-o hai-hui pe mările și oceanele lumii. Deține, acum, câteva recorduri în materie de navigație cu vele și de-l cauți, îl afli mereu… pe apă. Dar să reiau: Walt Whitman a fost homosexual, Tolstoi declară singur că „Nu există fărădelege pe care să n-o fi comis”, Emily Dickinson era lesbiană ș.a.m.d.. ș.a.m.d. Repet întrebarea: ei, și ce?
Probabil că ar trebui să pretind editurii „Art” remunerarea acestei recenzii ca publicitate: cu siguranță, vânzările vor crește.
P.S.
Un cititor este interesat să afle numele deputaților basarabeni din Sfatul Țării identificați în cimitirele ieșene. Iată-le: Teofil Ioncu, decedat la 16 III 1954, înhumat la Cimitirul „Eternitatea“ ; Atanasie Chiriac, 24 IV 1977, Cimitirul „Eternitatea“; Gheorghe Nastase, 1985, Cimitirul „Podgoria Copou“ Iași; Vasile Harea, 1987, Cimitirul „Sfântul Vasile“ Iași; Ion C. Inculeț, Cimitirul comunei Bârnova (Capela familiei); Ilarion Buiuc, Cimitirul „Eternitatea“.