Cele patru cuvinte din titlul comentariului meu de azi ar putea comprima o tragedie. Seceta, provocată de căldurile ucigașe, aproape neîntâlnite în România într-un veac și jumătate, și de lipsa precipitațiilor, amenință două treimi din teritoriile agricole. Căldurile au omorât în două zile treizeci de oameni. E un bilanț de război. Vijelia, sora mai mică a tornadei americane, a pieptănat brutal sudul țării la finalul celei mai călduroase zile a anului. A început în Mehedinți, a trecut peste Gorj, Dolj, Argeș, Prahova și București pentru a-și potoli furia uraganelor în pustietățile Bărăganului. Am văzut în filmele americane cam ce produce o tornadă. Un tirbușon de aer, plecat din slava cerului, se înșurubează pe o bucățică de Terra, de unde extrage tot – case, mașini, oameni, copaci. Tirbușonul acesta îndrăcit stă câteva zeci de secunde sau câteva minute într-un loc și la fel de amețitor trece în altul. Vijelia de marți seara a venit fără avertisment. În această parte de lume ne-am învățat cu semne prevestitoare mai calme. Limba de foc a unui fulger se întrezărește departe, la orizont. Apoi se înnorează, vine vântul, mai întâi încet, apoi furios. În final, e o descărcare de apă și eventual grindină. Cad uneori copaci. Ce s-a întâmplat acum iese din tiparele românești. Savantul Coandă, care avea o formidabilă colecție de fotografii de fulgi de zăpadă, remarcase amănuntul că arhitectura fulgului de zăpadă nu este aceeași în orice zonă a pământului. Într-un fel arată un fulg de zăpadă din Carpați și altcum fulgul de zăpadă din Alaska. Tornada de marți seara a fost importată de pe alt continent. Ne-a prins nepregătiți și inspăimântați. Am simțit cum fug de pe șosea mașinile cu noi cu tot și o iau bezmetice peste câmpie. Am văzut copaci lipiți cu frunțile de pământ, ca niște musulmani în rugăciune. Am văzut zburând ca niște zmee pe deasupra orașelor acoperișuri de casă. Sârmele troleibuzelor și tramvaielor au scos scântei, iar cartiere și localități întregi au rămas în beznă. La cei 30 de morți, tragica recoltă a două zile de caniculă, s-a mai adăugat unul și alți 12 răniți. Canicula și tornada au ucis oameni. Împreună au dat dimensiunea unui jaf comandat din cer. În fața lui rămânem neputincioși.
Pe fondul mâniei lui Dumnezeu („nu ne mai rabdă maică Cel de Sus”, se vaită o băbuță din satul meu) stă altoită pecinginea politicii românești. Te-ai aștepta la o potolire a dușmăniilor, la trecerea pe turație moale a demagogiei. Aș! Parlamentul ronțăie moțiune după moțiune. Seceta e parolă de schimb pentru partide la putere sau în opoziție. Afli că groparul agriculturii românești este nefericitul Decebal Traian Remeș, îmbrâncit în scaunul ministerial acum două luni. Trebuie să ai geniu distructiv pentru a îngropa într-un timp atât de scurt agricultura unei țări. Om fi având noi agricultură medievală, dependentă de plug și boi, dar tot nu poate fi omorâtă în opt săptămâni. Când în goarna critică suflă vânjos câțiva foști miniștri ai agriculturii, unii plecați din scaun de curând, te apucă greața. Mânia Celui de Sus n-a potolit câtuși de puțin învrăjbirile din birouri și cancelarii. Șeful statului nu iartă nici el subiectul secetă. Într-o declarație de presă pe aeroport, începută cu subiectul unor exerciții militare româno-bulgare-sârbești, domnul Băsescu profită și joacă rolul care i se potrivește cel mai bine -acela de prim ministru. Tonul abordat indică autoritatea în fața calamităților naturale, puterea de a le stăpâni, controla, pune la punct. Doar domnia sa știe ce și cum. În finalul discursului abordează, hodoronc-tronc, subiectul care pare să-l roadă cel mai tare la ficați: numirea, fără voia sa, în fruntea televiziunii, a unui politician pesedist. Domnul Băsescu a numit un pesedist în fruntea SRI, dar ce importanță are? Războiul politic merge mai departe, pe secetă, în miezul tornadelor, în toiul – Doamne ferește! – cutremurelor de pământ.
Mă opresc aici. Singurul lucru cutremurător cu adevărat, tragic în esența sa, este moartea, din motive de caniculă și vijelie, a 31 de oameni.
