La cei 101 ani, ultimul dintre eroii veterani de război ai cărții mele „VALORIFICAREA MĂRTURIILOR VETERANILOR DE RĂZBOI DIN BOSANCI ÎN ORELE DE CONSILIERE ȘI ORIENTARE”, DOMNUL CURIC GHEORGHE (GEORGIE),a trecut la cele veșnice în ultima zi a lunii septembrie 2020.
Alături de DUMNEALUI au fost și mulți alți camarazi de arme care au luptat și au sângerat în bătăliile purtate de armata română pentru reîntregirea hotarelor țării sfârtecate de sovietici și de unguri. În vara anului 1940 s-au aflat și locuitori ai comunei Bosanci din județul Suceava care au participanți la campaniile militare pe fronturile din Est (1941-1944) și din Vest (1944-1945). Sunt EI, bravii noștri soldați de altădată, VETERANII, cei care și-au primejduit viața și sănătatea pentru un război care nu întotdeauna a fost drept. Să nu mai vorbim de cei care poartă cu mândrie „gropițe” în corpurile sculptate de obuze, de ochii care au încetat să mai vadă, de mâinile care au încetat să mai asculte. Ultima dată l-am văzut la deosebita aniversare a celor 100 de ani făcută acasă la dumnealui, curtea era neîncăpătoare: rude, reprezentanții primăriei, Formației de Pompieri Bosanci, corul bisericesc, preoți, profesori, televiziunea „Intermedia”, reprezentanții revistei „Plăieșii” și mulți alții.
Desprindem din paginile cărții, mai jos, în loc de pomelnic, faptele bravului nostru EROU CURIC GHEORGHE- BOSANCI, povestite cu lux de amănunte în 2005.
Vârâți, 29.07.2005, ora 11.20, zi toridă…
Îl găsesc pe domnul Curic A. Georgie – fiul lui Anton și Sanfira, născut la data de 23 martie 1919, în Bosanci. Curios e că în buletin apare data de naștere 14 aprilie 1918.
Când am ajuns acasă la dumnealui îl găsesc săpând usturoiul, alături de soția sa Rahira, în interiorul temeliei unei case ce trebuia să fie construită pentru fratele mai mic și, din cauze obiective, fratele și-a ridicat o altă casă lângă părintele Ionel Belei.
M-a invitat în casă, deoarece afară cred că erau 35-36 de grade. M-am așezat pe un taburet foarte vechi, făcându-mi mai ușoară întoarcerea în istorie.
„Am făcut 3 ani premilitară(începe domnul Georgie să dea negurile la o parte, după ce o bună parte de timp a stat cu ochii-n pământ, cerând parcă acestuia sprijin, dar și îngăduință…) la marginea satului Bosanci, lângă cimitir. Era unul Barosan Ion din Tișăuți, decedat, locotenent pe timpul războiului, mobilizat la noi la Bosanci. Arme aveam de la post. Instrucția – numai duminica, ca la armată: pas de difilare (defilare), trageri pe dealul Costi, spre Reuseni.
În ’39 ne-a concentrat în județul Cernăuți – Vășcăuți, hotar cu Polonia, sat mai mare ca Bosanciul. Acolo, într-o pădure, am săpat tranșee pentru tancuri; pregătire contra nemților. În ’40 s-a ocupat Polonia, apoi am venit la noi unde, pe o toloacă, era armata germană aliată cu a noastră. Acolo era aerodromul pentru avioanele nemțești și românești. Am nivelat imașul cu un plug în formă de V, tras de un tractor. Rușii au ocupat Bucovina, ajungând până la Prut. În ’41, 11 sau 13 iunie(mă dezarmează toți veteranii în ceea ce privește redarea din memorie a datelor ancorate în istoric), nemții s-au aliat cu România, cu Antonescu.
S-a declarat război contra rușilor. Armata am făcut-o la 12 Artilerie Cernăuți, soldat, încărcător numărul 3 la tun. Ochitorul era numărul 1, trăgătorul era nr. 2, iar numărul 4 lua din firidă proiectilul de 8 kg și-l dădea la nr. 3, nr. 5 șterge proiectilul, îl unge și-l dă la nr. 4, nr. 6 dă la nr. 5… Ele-s puse ca purceii acolo și se dau din mână-n mână, cu mare atenție. Locotenentul ascultă comanda de la observator transmisă de căpitan. Apoi locotenentul dădea telefonistului s-ajungă la sergent, apoi la ochitor, șeful de tun. Comanda de foc o dădea tot locotenentul: «Servanți, la posturi!», fiecare avea misiunea lui.
La trenuri de lupte aveam chesoane (care cu 4 roți, iar lăzile cu muniție în ele) cu șase cai. La tunuri erau tot șase cai și patru conductori. În trenuri regimentale erau furaje pentru cai, bucătăria condusă de un «majur» (plutonier major). Bateria avea trenuri de luptă și trenuri regimentale. Grupa de comandă, când se ocupa poziția de cercetare, era formată din telegrafiști. Noi, servanții, aveam Z.B.-uri. Hainele kaki erau românești. Purtam cizme, pantaloni-pană, veston, manta, cască, lopată, mască de gaze, gamelă, bidon de apă, sac de merinde, mașină de bărbierit, șervete, săpun. Mai erau și păduchii… Echipamentul îl aveam mereu cu noi – mai mult de 25 kg – aveam și 20 de cartușe puse la centură. Arma avea o magazie cu 5 cartușe. Mâncarea era din ce se captura: varză, harbuji. Alimentarea se făcea noaptea. Aveam două pachete de biscuiți pe care nu-i mâncam decât de forță majoră; capturați sau din alte cauze.
Servanții mergeau pe tunuri, conductorii mergeau călări, grupul de comandă, tot călări. În timpul luptei, caii erau retrași în spatele liniei frontului și readuși doar prin comandă telefonică. Din satul Bobulești, Botoșani, am pornit cu tunurile direct la război. Era iunie. O săptămână am tras cu tunurile, apoi am trecut Prutul pe pod de bărci(pontoane?). Aviația ne păzea până trecea trupa. Am înaintat în Basarabia până la Nistru. Am stat o săptămână pe loc. Când s-a dat un atac general, am trecut Nistrul, tot pe pod de bărci creat de pionieri. Apoi am trecut în Ucraina. Am înaintat până la Bug, orășel și apă curgătoare. Acolo am fost înconjurați de ruși două săptămâni. Nemții au adus în spatele nostru, pe un aerodrom mare, 240 de soldați, alimente, muniție. S-a dat o ofensivă generală. Ai noștri au înaintat până s-a rupt frontul. Alte divizii au înaintat până la Cotul Donului. Noi, Divizia a VIII-a , dar și a VII-a, am venit la Odessa. Am luptat o lună și jumătate, până a căzut Odessa. Apoi am venit în țară, deoarece eram distruși tare. Românii au ocupat Cernăuțiul și în ’44 am plecat iar pe front, la Maghilău, în Basarabia. Ne-am retras din Rusia până la Neamț. Am deschis focul aici chiar în ziua de Paști. Toată vara, până pe 22 august 1944, am stat pe poziție. Pe 23 august ’44 (1944) ne-am retras până la Bacău. Aici, dimineața, ne-au ieșit rușii înainte și ne-au dezarmat. Ne-au luat ciubotele din picioare, apoi am venit la Neamț pe jos, desculț, toată trupa; 2.000-3000 de oameni. De la Roman la Pașcani, Botoșani, Iași, numai desculți pe șosea. La Iași eram poate cinci mii de prizonieri. Era o grădină împărătească… Am mâncat toate fructele. Am stat opt zile, flămânzi, necăjiți, fără apă. Pe o ocă de apă am dat 1.000 de lei (erau mulți). Toți eram pe un platou mare. Într-o dimineață, la ora cinci, au venit niște ofițeri ruși care au dat ordin, prin perivoci, ca cei care sunt bătrâni să treacă pe dreapta, cei tineri pe stânga. Pentru bătrâni dăduse zapiscă, un fel de ordin de deplasare, să nu fie prinși pe drum, iar pentru tineri, la București. Dar n-a fost așa, ne-au păcălit. Noi, tinerii, când a asfințit soarele, am ieșit pe poarta lagărului, am plecat la vagoane. Ușa vagonului era deschisă. Ne-au numărat câte o sută. Am urcat, apoi au închis ușa. Într-un oraș am fost îmbarcați două mii de oameni. Ca să nu fugim eram păziți de soldați cu arme. Trenul a pornit și nu s-a mai oprit decât după 22 de zile și 22 de nopți. N-am băut apă 10 zile în vagoane. În vagonul nostru au murit doi soldați. Am realizat că ne-au dus în Siberia, în lagăr. Când am ajuns acolo, ieșea civilitatea de la lucru. Când au auzit că vin prizonierii, au tăbărât asupra noastră cu pietre, hiere (bucăți de fier), apoi a venit armata rusească și ne-a băgat în lagărul de la Celebinski (oraș). Toate fabricile din Ucraina erau duse acolo. Acolo am stat patru ani și două luni. Am ajuns de 32 de kg, dar nu numai eu. În lagăr s-au făcut brigăzi de câte 33 de oameni. Eram români, nemți, unguri. Șeful era brigadier știa și rusește. Acolo erau făcute barăci: bordeie din crengi peste care era pus pământ. Aveam ușă. Baraca era lungă. De o parte și de alta erau câte două paturi supraetajate, unde dormeam. Câte două mii de oameni. Mulți au murit… Ziua nu vedeam, dar noaptea, când era schimbul de noapte în fabrică, la lucru, vedeam cum erau duși într-un beci până la 20 de morți. Groapa era patru pe patru (metri). Lângă beci era trasă o mașină. Tot dintre prizonieri încărcau morții în mașină. Îi apucau de mâini și de picioare, că erau ușurei. Într-o groapă comună, 4 pe 4, erau aruncați cu lopata din mașină, cu oblonul dat și fără preot. Ce vorbim de preot?! Apoi erau acoperiți cu pământ, groapa fiind la 200-300 m de lagăr. Făceam baie o dată pe săptămână, sâmbăta…: țevi, o stropitoare, poarta de ciment, separată. Intram câte 20 de prizonieri. Când ieșeam de la baie, ne cântăreau, ne consultau (doctoreasa). Ne prindea de b. c.-lui (de fesă);dacă aveai puțin mușchi, te băgau la muncă. Dacă auzeam «distrofi», mâine-poimâine plecai la «acasă», la infirmerie, unde primeai 200 g de pâine, ciorbă de curechi, de gulii. Felul doi: mei «cașa».
În vagon, când am plecat în Siberia, ne-au adus cam trei sferturi de apă dintr-o căldare pentru 100 de oameni. Am făcut un furuncul după cap și am stat două zile în infirmerie. În rest eram sănătos.
În ’46 am plecat la colhoz. A venit o comisie într-o duminică la ora cinci și ne-au ales 60 de oameni care erau mai sănătoși. Cu două mașini «Zisul», cum erau ale noastre «Carpați», câte 30 prizonieri în fiecare. Am crezut că ne bagă în mină, dar ne-au dus la colhoz. Acolo am ajuns pe la ora 3 după-amiază. Erau barăci și două remorci cu barabule aduse din fundul Uralului, pentru a fi puse în pământ. Erau acoperite cu paie de orz, brumate. Acolo erau tractoare. Un moșneag cu barba mare era paznic. Ne-am dat jos din mașină, am luat căldarea de la tractor, am pus paiele să le coacem. Moșul a văzut ce facem noi. Ne spunea că nu e bine ce facem, că, dacă vom mânca așa ceva, vom muri. El fusese în primul război în România și știa ce-nseamnă să fii prizonier. Dintre prizonieri, doi s-au umflat și au decedat pe loc. Moșul ne-nvățase de bine. Când a văzut pacostea asta, a plecat după santinele să ne bage în baracă.
La colhoz a ieșit prășitul; la păpușoi, la barabule. Barabula «cloșcă» o scoteam din cuib, câte șase puse în buzunare, iar seara le fierbeam și le mâncam. Beldiurile (beldiile) se uscau și am fost descoperiți de furt. A-nceput apoi controlul, nu mai puteam fura.
Aici, în luncă, erau multe urzici…: dai cu barda, făceai sarcini, una înainte și alta înapoi. Ele aveau floare, se scuturau. Le duceam la bucătărie, le puneam pe o masă și tăiam cu o bardă. Veneam cu un coș de nuiele și le puneam în cazane. Puneam câte o oca de oloi la 100 de oameni, 200 g de pâine, ciorbă și „cașu’”. Guliile puțeau tare: se dădea la o parte și mâncarea… Toamna am revenit iar în lagăr. Plecam iar la lucru în fabrici. Lucram la sape, furci, curățenie, canalizări, la -40 de grade. În barăci puneam cărbuni pe foc. Erau sobe din cărămidă, o bucată de tablă deasupra. Era miros greu de cărbune.
În ’48, când am venit acasă de la Odessa, am găsit-o pe Lucia lui Costică Mierlă măritată. Cu toate că l-a fugărit pe bărbatul ei, numai să fie cu mine, eu n-am mai vrut-o.
În ’41, când am trecut Nistrul, am fost decorat.
(Scoate valiza făcută pe front, la Cernăuți, iar alta mai mică, colorată în verde închis, cea cu care s-a întors din lagăr. Îmi arată Medalia „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945”, făcută de Regia Autonomă Monetăria Statului. Era într-un plic mic, cu tricolorul sus în partea stângă, oblic. Are formă de cruce, cu capetele în V-uri, subțiate spre centru, unde stau scriși anii 1941-1945. Partea de prindere de sus e dintr-un material albastru cu dungi negre, iar pe spate, aurită, o agrafă de susținere. Pe spatele medaliei este reprezentat un vultur asemănător cu cel de pe stema actuală a României. Medalia e pusă într-o cutie pe care scria „Medalia maternității”, primită de soția sa care a avut 6 copii. Medalia e din argint. Are mărimea unei monede de 100 lei, de pe timpul lui Carol. E gravat un cap de copil, alături de mama sa, un soare ce-și revarsă blând razele peste chipurile celor doi. O cunună de spice îi înconjoară, iar prescurtat, pe o bentiță scria R.S.R, pe spatele ei fiind secera și ciocanul, partea de agățat – o fundă albă cu margini albastre, prinsă la mijloc, vertical, cu o altă bentiță cu imprimeuri florale).
În primăvara lui ’48 m-am căsătorit cu actuala soție, Rahira. Acasă am ajuns cu haine civile primite din lagăr. Cu soția mea am avut 7 copii. Unul a murit. Mai am șase. În 1945 tata decedase de tifos, iar mama a murit cam după 6 ani. Greu și înainte de ’89, greu și acuma. Pensia e mică: 850.000 de lei de la veterani și 250.000 de lei de la CAP. Dacă muncești, ai, dacă nu, nu. Coasa și sapa nu ți-o ia nimeni din mână. E bine că dă un pic de pensie.”
Soția sa a stat tot timpul cu noi, retrăind fiecare episod în care bravul ei soț era actorul principal.
UN ULTIM ONOR, UN ULTIM OMAGIU!
Dumnezeu să-l ierte!
Cu deosebit respect,
profesor Avrămia Valeru, Școala Gimnazială Bosanci
