Se scrie Tiraspol și se citește Moscova!

În anul fatidic pentru români 1989, în URSS se organiza un recensământ general pe republici și provincii. Rezultatele în Transnistria: 40% moldoveni (adică, români), 28% ucraineni, 24% ruși, 8% alte naționalități. Dacă recensământul ar fi cercetat și data stabilirii rusofonilor în zonă, s-ar fi văzut că mare parte era venită după tacita aplicare a Pactului Ribbentrop-Molotov. Nici acum nu este structurată distinct o anume populație majoritară, fiindcă cele 52 de procente luate de regulă victorios în calcul de Tiraspol sunt alcătuite din trei naționalități, ucraineni, ruși, bulgari, găgăuzi; statistic vorbind, românii au fost și sunt cei mai numeroși (incluzându-i aici, desigur, și pe cei care se declară „moldoveni”). Nu se poate vorbi, în Transnistria, despre un conflict inter-etnic, de o problemă națională care să fi determinat secesiunea, ci strict de una politică, de sorginte imperialistă, întemeiată pe abuz, minciună, teroare, instrumentată și finanțată din exterior. Istoricii, inclusiv cei ruși, afirmă că Transnistria a fost locuită de geto-daci; de-a lungul veacurilor, au stăpânit-o (și) domnitori români, elementul autohton s-a păstrat, inclusiv limba, oricât de agresată (mai ales acum); în consecință, putem afirma că Transnistria este pământ românesc? Unii spun da, alții, nu. Scriitorul basarabean Serafim Saka, de pildă, o considera o „rămășiță a geografiei lui Stalin, când noi avem geografia noastră, de la Nistru pân′ la Tisa; excrescența transnistreană n-ar trebui nicicând inclusă în organismul nostru statal”. Probabil, chestiunea se cuvine privită diferențiat, raportarea la geografia României diferind de cea la geografia Republicii Moldova. La o adică, Bucureștiul s-ar putea arăta mai puțin interesat de Transnistria, tratând-o ca eventuală monedă de schimb, dar Chișinăul, niciodată. Sunt o mie și unul de motive, n-am spațiu pentru a detalia. Pe de altă parte, Rusia s-a încuibat în estul Balcanilor, și de unde pune cizma, Ivan nu mai pleacă. Simplificând, așa a izbucnit „războiul uitat” de la Nistru (1991-1992), care a antrenat în lupte 29.000 de combatanți, a pricinuit circa 1000 de morți, 2000 de răniți, și a dislocat peste 110.000 de refugiați. Pierderile materiale ale săracei Republici Moldova s-au cifrat la circa 12 miliarde de ruble! N-aș spune că nu s-au scris destule cărți, studii, articole, despre acest război, am încercat s-o fac și eu, datorită faptului că m-am aflat în zonă spre a trimite relatări gazetei bucureștene „Românul”, însă prima cercetare temeinică și exhaustivă a apărut abia acum, fiind datorată colonelului Valeriu Cerba, înalt funcționar al Ministerului de Interne de la Chișinău, aflat la ceasul războiului cu însărcinări pe linia frontului („Adevărul despre agresiunea rusă în Transnistria”, Junimea, 2019 – lansată săptămâna trecută la Iași). A fost acolo, știe cum s-a viețuit și murit în tranșee, cunoaște realitățile de la fața locului și nu din auzite, a avut răgazul să-și verifice impresiile și să-și consolideze opiniile, dar, mai ales, a obținut acces la sumedenie de documente revelatoare abia acum date publicității. În mediile ruse și rusofone încă stăruie acuza complet absurdă potrivit căreia agresiunea armată din 1992 a fost declanșată de „fasciștii români”, Rusia rămânând „mediator, pacificator și garant” în soluționarea conflictului. Cerba demonstrează în afara oricăror dubii, cu documente și probe incontestabile, adevărata identitate a „autorilor și regizorilor” războiului de la Nistru, slujiți de liderii separatiști adunați la Tiraspol din cele patru zări ale Rusiei ajunși peste noapte „doctori habilitați”, academicieni și profesori în învățământul superior (de altfel, rețeta parvenirii în lumea universitară nu-i doar patent nistrean…) Sunt identificate și cauze ce țin de șubrezenia unor decizii ale Chișinăului, precum și de rolul nociv jucat în derularea evenimentelor de anumiți lideri ai mișcării de eliberare națională, „indivizi care, pe atunci, erau apărători ai identiții românești, iar în prezent s-au transformat în mari prieteni ai Federației Ruse.” Rămâne marea întrebare: de ce diferendul nu poate fi soluționat? Simplu: fiindcă urmând realitățile „gramaticii geopolitice regionale”, „scriem Tiraspol și citim Moscova”. Apoi, fiindcă sprijinul internațional primit de basarabeni a fost cât se poate de ineficient, adeseori simpatia și susținerea părând a se îndrepta către transnistreni. Pactul Ribbentrop-Molotov continuă să-și facă efectele, iar toate negocierile sub egida OSCE (Rusia are drept de veto!) nu au dus la nici o decizie pozitivă pentru Republica Moldova, ba chiar s-au exercitat presiuni asupra autorităților moldovenești pentru a le determina să admită cedări unilterale. Iar „SUA nu se vor certa cu Federația Rusă pentru Republica Moldova din cauza conflictului transnistrean.” De altfel, ce mai încolo-încoace, Ghenadii Selezniov, fost președinte a Dumei de Stat, a pus cu sinceritate punctul pe i: „Rusia a declanșat războiul din Transnistria pentru a opri unirea Moldovei cu România.”