Se retrage țarul?

Putin cârmuiește Rusia de mai bine de 25 de ani – adică, (deocamdată!) mai mult de jumătate din cât a durat domnia lui Petru cel Mare. Va trebui să se retragă în 2024 și, firește, caută soluții pentru a rămâne cumva în fruntea țării, fie și-ntr-o funcție statală nou inventată, aceea de președinte al Consiliului de Stat. Oricum, a început să-și planteze emulii și adepții în funcții cheie cu „bătaie” lungă.
Atentă la evoluțiile moscovite, presa internațională comentează preconizata modificare a Constituției, vine cu obișnuitele pronosticuri (de regulă, în cazul Putin toate se cam confirmă…), fără a uita să invoce drept factor al continuității și statorniciei politice Testamentul lui Petru cel Mare. Căruia puțini îi pun la îndoială autenticitatea, iar cei care o fac nu uită să adauge „un fals bine ticluit ce-și păstrează actualitatea și pare a fi urmat și azi, punct cu punct, de Rusia lui Putin”. Altfel spus, autentic sau nu, Testamentul continuă să pară a avea valoare de program politic – și încă pe termen nedefinit. Acționând, zice-se, chiar și în veacul nostru, datorită atât identității țelurilor, cât și modalităților propuse pentru atingerea acestora.
Ei bine, mă tem că nu-i deloc așa – mai ales din perspectiva mileniului doi. Mulți vorbesc, puțini cunosc textul în detaliu (arhivele din Quai d’Orsay posedă, de altfel, trei variante, asemănătoare, dar nu identice), iar confruntarea cu realitățile politice contemporane atestă neconcordanțe tot mai evidente pe măsură ce înaintăm în timp. Pe undeva este, desigur, firesc: evoluțiile atât de cert prognozate n-au volatilitatea profețiilor lui Nostradamus, interpretabile în fel și chip. Cele aproape trei veacuri scurse de la 1725 au adus răsturnări de situații, mobiluri, echilibre, astfel că predicțiile etalate la modul imperativ-optativ cad în desuetudine, inclusiv faimosul paragraf XIII, încheiat cu fraza „Așa se poate și așa trebuie subjugată Europa”.
Țelurile Rusiei de azi par a fi interesate mai puțin de bătrânul continent, trecând dincolo de obsesivele obiective istorice și vizând dacă nu dominația globală, barem constituirea unui centru de echilibru moscovit într-o omenire cu polaritate binară: de-o parte Rusia, de alta, ceilalți. Principala obiecție ce i se poate aduce Testamentului acum rezidă în neglijarea completă a rolului Chinei, ignorarea Statelor Unite și minimalizarea potențelor lumii arabe. Apoi, Varșovia nu mai are nici urmă din relevanța veacului XVIII și-i greu de crezut că „Națiile europene au ajuns, cele mai multe, într-o stare de decădere sau merg cu mare grăbire spre a lor cădere.” Percepție valabilă atunci, total neconformă cu realitățile de azi.
Necesitatea permanentizării „stării de război” pentru „a alege prilejul favorabil de a începe un război, cu acest chip făcându-se o pace care să ajute războiul și războiul să ajute pacea, în interesul întinderii Rusiei și a înaintării ei la înflorire” pare un deziderat mult în afara stării de fapt a zilelor noastre. Oricât își dezvoltă Rusia capacitățile militare, țelul rămâne mai degrabă consolidarea polului de echilibru decât miza cuceririlor printr-un „război etern”. După experiența nefastă din Afganistan, Moscova nu mai cutează decât intervenții în zonele cu populație rusă „primejduită”.
Paragraful II se referă la necesitatea aducerii „unor comandori străini în vreme de război și de oameni învățați în vreme de pace” – caducitate evidentă după al II-lea Război Mondial.
Paragraful V: „A lua cât mai mult din hotarele Suediei” – o fi fost, cândva, posibil și necesar, acum, e țintă falsă.
Paragraful VI: „A însoți principii rosienești cu principesele din Germania” – ei, na, dusu-s-au vremurile acelea!
IX: „A deschide necurmat războaie când cu Turcia, când cu Persia” – aceeași remarcă, mai ales că între timp a apărut și Erdogan…
Un singur paragraf, cel numerotat cu VIII, își păstrează oarecare relevanță în contemporaneitate, dar n-are cum furniza îngrijorări reale: „A se întinde neîncetat către Nord, pe marginea Mării Baltice și către sud, pe marginea Mării Negre”. Poate, cu o corectură: către est, spre hotarele Uniunii Europene (Transnistria, Moldova). Așa că obsesia spăimoasă potrivit căreia Rusia urmează și acum, punct cu punct, Testamentul lui Petru cel Mare e de trecut în rândul legendelor. Altele-s țelurile – nu mai mărunte, ci, fără îndoială, și mai mari și mai ambițioase!