Se poate spovedi femeia în perioada menstruației?

Sub povara unei mari tulburări sufletești, o femeie dintr-un oraș din Moldova zilelor noastre căuta să se spovedească. Intră în prima biserică pe care o găsește deschisă și spune preotului dorința ei. Onestă și neștiutoare, avertizează că se află în perioada menstruației și întreabă dacă se poate spovedi în aceste condiții. Preotul o îndrumă să vină după ce se va fi terminat această perioadă delicată. Întrucât problema sufletească este una presantă, femeia îndrăznește să meargă, ziua următoare, la un alt preot, într-o altă biserică, sperând că va fi, totuși, acceptată la scaunul de spovedanie. Este însă refuzată pe același motiv. Problema e că, fie din pricina stării de mare tulburare în care se afla, fie din alte motive, femeia nu a scăpat de scurgerea de sânge decât după mai bine de trei săptămâni. Timp în care nici nu a mai îndrăznit să întrebe vreun alt preot dacă se poate spovedi, deși starea ei sufletească ajunsese una cu totul deplorabilă, cu crize de insomnie, bântuită fiind de tot felul de duhuri. Am redat întâmplarea (reală!) de mai sus, întrucât mi s-a părut relevantă pentru modul eronat în care ne putem raporta, uneori, la Taina Spovedaniei. Am să inventariez, mai întâi, alte câteva practici de nedorit la acest capitol și am să revin, în final, la cazul acestei femei.
Una dintre cele mai frecvente scuze invocate de credincioși pentru a nu se spovedi este aceea că nu au putut să postească. Atunci când este cu putință, desigur că este foarte bine să ne pregătim cu post spre a mărturisi Domnului păcatele și neputințele noastre. Dar dacă cineva are o nevoie urgentă de a se spovedi, mai ales dacă ajunge în pragul morții sau într-o situație specială, nu putem condiționa taina pocăinței de ajunare sau chiar de împlinirea unui anumit număr de zile de post. Se poate posti, eventual, ulterior, funcție de starea de sănătate și de canonul rânduit. În orice caz, un duhovnic nu poate întoarce omul de la scaunul de spovedanie pe acest motiv (sau pe oricare altul). Există și o vorbă în tradiția Bisericii, spusă de către preoți pentru preoți: „Multe poți refuza unui om în Biserică, de la multe îl poți întoarce înapoi, dar de la scaunul de spovedanie să nu-l întorci niciodată. Că nu știi dacă omul acela mai apucă să trăiască și să se mai spovedească”.
O altă problemă este atunci când se condiționează spovedania de donarea unei sume de bani. Chiar și a pune o cutie lângă scaunul de spovedanie este problematic întrucât, prin acest obicei, sugerăm, de fapt, credinciosului că ar trebui să contribuie cu ceva, după mărturisire. Cel mult, dacă omul insistă să dăruiască o sumă de bani, i se poate indica să lase darul lui la cutia milei. Dar a lega, fățiș sau discret, spovedania de o donație în bani este un mare deserviciu adus lucrării de pocăință în Biserică.
Tot o mare greșeală din partea duhovnicilor este atunci când leagă momentul spovedaniei doar de cele patru posturi de peste an. Ce dovadă mai mare de nepăsare față de suferința omului poate fi decât să-i răspunzi, atunci când ești solicitat să-l spovedești:„Dar nu este post, de ce vrei să te spovedești?”. Sau să ții contabilitatea timpului scurs de la ultima lui mărturisire: „Nici n-au trecut patruzeci de zile de la ultima spovedanie, mai așteaptă!”. Nu, spovedania nu poate aștepta niciodată. Sigur că se întâmplă, ca preot, să nu poți fi întotdeauna disponibil, să trebuiască să îndrumi omul către un alt duhovnic. Sau să constați că sunt persoane care bagatelizează această Sfântă Taină și vin foarte des nu pentru că ar avea o pocăință continuă, ci doar ca să-și plângă de milă sau ca să se plângă de alții, dintr-o afecțiune bolnăvicioasă pentru părintele duhovnicesc sau chiar din lipsă de ocupație. În nici un caz nu se poate refuza însă unui om șansa de a se spovedi doar pe motiv că nu ar fi momentul sau locul… potrivit!
Să revenim la cazul femeii căreia i-a fost refuzată spovedania, pe motiv că se află în perioada menstruației (și care a reușit, după un timp, să se spovedească). Există concepția conform căreia femeia nu poate intra în biserică pe toată perioada „necurăției ei”lunare. Cei care susțin o astfel de poziție invocă o prevedere din Vechiul Testament (V. Levitic 15, 19-23), deși apostolii au stabilit, în sinodul lor de la Ierusalim, că prevederile rituale ale Legii lui Moise (mai ales tăierea împrejur) nu trebuie să se aplice în cazul celor botezați dintre păgâni: „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de (animale) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veți face” (Faptele Apostolilor 15, 28-29). Alții iau ca reper Canonul 2 al Arhiepiscopului Dionisie al Alexandriei, care spune: „Iar în privința femeilor care au curățirea lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele așa să intre în Casa lui Dumnezeu, socotesc că și a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele, fiind credincioase și cucernice, n-ar îndrăzni, aflându-se așa, să se apropie de masa cea sfântă sau să se atingă de Trupul și Sângele lui Hristos; căci nici ceea ce avea curgerea sângelui de 12 ani nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, și a-și aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, și a se ruga pentru a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat și cu sufletul, și cu trupul, se va opri de a se apropia de cele sfinte și de Sfintele Sfinților”. O lectură atentă a acestui canon ne relevă că, în perioada specifică, femeile nu se pot împărtăși, nici nu pot intra în Sfântul Altar (în cazul maicilor din mănăstire ce împlinesc ascultarea de paracliser), nu că nu pot sta la rugăciune, în biserică, sau că nu se pot închina la icoane (dar nu la cele din proximitatea altarului). De altfel, Canonul 1 al Sfântului Atanasie cel Mare († 373) e categoric în favoarea îngăduirii femeii de a intra în biserică în acea perioadă lunară, arătând că nimic din ce a creat Dumnezeu nu e spurcat: „Căci, spune-mi mie, iubite și prea cucernice, ce păcat sau necurăție are o scurgere firească? Aceasta ar fi tot așa ca și cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreția ce se elimină prin nări și pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe și despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viață. Și apoi, dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieștile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat!”.
Sigur că, dacă dorește să nu vină la biserică în perioada în care organismul ei oricum este mai solicitat și mai slăbit, femeia are acest drept, nu i se socotește ca un păcat. Însă nu i se poate impune să stea acasă atunci când evlavia o îndeamnă să vină la biserică, în condițiile în care instrumentele de igienă de azi sunt mai mult decât suficiente pentru a împiedica sângerările să ajungă pe podeaua bisericii. Și chiar să fie cineva mai scrupulos decât cei de sub Legea mozaică, tot nu putem justifica refuzul de a spovedi o femeie aflată într-o astfel de perioadă. Îi putem refuza intrarea în sfântul lăcaș, dacă așa ne dictează conștiința preoțească, dar nimic nu ne împiedică să o spovedim fie în casa praznicală, fie în alt loc potrivit, eventual acasă la ea. Tot așa cum pe oamenii bolnavi sau neputincioși mergem și-i spovedim acolo unde se află, fără să le impunem să vină la biserică. Oricum ar fi, să nu uităm nici o clipă că Legea este pentru om, iar nu omul este făcut pentru Lege.
(Pr. Constantin Sturzu, sursa: Doxologia)