Se poate pierde și frumos

Mâine începe cel mai important eveniment fotbalistic al acestui an: turneul final al Campionatului European, unde am ajuns de pe poziția de câștigători ai unei grupe modeste ca valoare de ansamblu, în care fiecare dintre celelalte combatante și-a tras singurăpreșul de sub crampoane, facilitându-ne un parcurs la care absolut nimeni nu s-ar fi gândit vreodată. Dincolo de poziția în clasament, care a generat, cala români, infatuare și aroganță, jocul practicat de reprezentativa noastră sub comanda lui Edward Iordănescu a fost doar lamentabil, exceptând ultimele două partide, când parcă s-a văzut și un fel de luminiță. Firesc ar fi fost ca, din moment ce treabaa fost rezolvată perfect, iar în joc văzându-se un pic de creștere calitativă, echipa să evolueze către ceea ce ne dorim și pretindem absolut toți de la echipa care ne reprezintă: calitate, spectacol, eleganță, devotament. Au venit însă cele două meciuri de săptămâna trecută care ne-au arătat o mizerie de echipă, parcă încropităîn buza tunelului către gazon, alcătuită din niște leșinați, confecționați parcă doar din letargie, lehamite și sictir, ba încă și șucăriți foc când lumea i-a huiduit la final. În afară de aerul de superstaruri și de declarațiile moștenite direct din comunism („familia strâns unită sub tricolor”!!!), nesimțiții ăștia care au intrat pe iarbăparcă sub amenințare cu pistolul n-au arătat că ar avea vreo legătură cât de vagă cu fotbalul. Cel mai tare a fost numitul Pușcaș,care n-a reușit nici măcar să oprească vreo minge (care doar ricoșau din el!), darămite să o și îndrepte spre poartă. Iar când l-a lovit una în ceafă, pe când el ar fi vrut să o lovească cu copita, m-am lămurit definitiv: nu vom înscrie niciun gol și vom lua mardealăde la toate adversarele. Pariem? Prin comparație, naționalade minifotbal care a devenit vicecampioanăeuropeană tot săptămâna trecută a fost o încântare, inclusiv în finala pierdută la mare luptă. S-ar putea gândi la asta Edi și panaramele lui… dacă ar avea cu ce!