Nenea Păstrăvăț era era un fel de „bau-bau” pentru copiii din cartierul humorean „Grigore Preoteasa” (astăzi „Marly”), cartier în care am copilărit și eu. Un bătrânel mic, rotunjor, cu ochelari și, bineînțeles, chelie, nenea Păstrăvăț îmi pare, astăzi, chiar simpatic. Nu la fel îl vedeam, însă, în vremea copilăriei.
Nenea Păstrăvăț era un fel de administrator al cartierului. Când nu era în biroul lui (amenajat într-un uscător al unui bloc) pentru a încasa banii pentru plata întreținerii, nenea Păstrăvăț umbla prin cartier să prevină faptele antisociale sau să-i identifice pe cei care deja le-au comis. Iar între faptele antisociale grave era și călcatul ierbii. Era plin de copii pe atunci în jurul blocurilor, era vremea „ceaușeilor”. Ne jucam cu mingea și, inevitabil, din când în când, aceasta ajungea pe spațiul verde. Ne uitam de zece ori în jur și apoi ne aventuram în zona aceea interzisă, pentru a recupera balonul. Oricâte măsuri de precauție ne luam, în 90% dintre cazuri apărea, parcă din pământ, nenea Păstrăvăț. În cel mai fericit caz, ne urechea. Mai grav era dacă ne spunea părinților sau, pedeapsa supremă, ne confisca mingea. Și câte mingi a confiscat nenea Păstrăvăț! Era un adevărat detectiv nenea Păstrăvăț. „Mirosea” pericolul, parcă știa când urma să se întâmple ceva rău în cartier.
Țin minte că, într-o seară, niște copii aruncau cu pietre într-un măr. O traiectorie prost calculată și o piatră, în loc să nimerească un măr, a ajuns într-un geam, pe care l-a făcut țăndări. În secunda următoare, copiii, trei la număr, au zbughit-o. În spatele lor a apărut, din senin, evident, nenea Păstrăvăț. Nu putea să țină pasul cu ei, așa că a apelat la un șiretlic. L-a strigat pe nume (îi știa pe toți copiii din cartier) pe unul dintre ei, pe care i se păruse că-l recunoaște în întunericul serii. „Mirceeeeeea!”, a strigat nenea Păstrăvăț. Băiatul a căzut în capcană și a răspuns: „Da!”. „Tu ești?”, l-a întrebat nenea Păstrăvăț. Dându-și seama de gafă, copilul a răspuns: „Nu!”. Era prea târziu. Cu abilitățile lui de detectiv, nenea Păstrăvăț identificase unul dintre suspecți. Găsirea celorlalți doi, finalizarea anchetei și despăgubirea omului care s-a ales cu geamul spart au fost simple formalități pentru nenea Păstrăvăț. Ceva mai târziu a mai apărut în cartier un personaj, probabil trimis de partid. Îl chema Grosu, iar noi îi rosteam numele în șoaptă și cu teamă. Era ceva mai înalt, complet chel și cu niște ochelari fumurii. Făcea ședințe cu noi în scara blocului și ne explica de ce nu trebuie să călcăm iarba. Nu mai țin minte argumentele lui, țin minte doar că niciodată nu uita să ne spună că s-ar putea să ne ia Miliția dacă vom călca iarba.
Chiar și în acele vremuri, mai vedeam la cinema, sau chiar și la televizor, filme americane în care erau secvențe cu oameni care mergeau în parc și își întindeau pătura pe iarbă sau pur și simplu se plimbau, desculți sau încălțați, prin iarba tunsă impecabil. Mereu mă întrebam de ce ei au voie și noi nu. Mi-a revenit această întrebare în minte zilele trecute când, fiind în parc la Universitate, am văzut cum niște gardieni publici (scuze, polițiști comunitari) luaseră la rost părinții unor copii care se jucau pe iarbă. Era a doua scenă de acest gen la care am asistat în această vară. M-am băgat și eu în vorbă și i-am întrebat pe oamenii în uniformă de ce nu este voie pe iarbă. Nu auzisem de vreo lege în aceste sens, de vreo hotărâre a Consiliului Local. Nu era nici măcar o plăcuță care să spună, ca pe vremea lui nenea Păstrăvăț, „Nu călcați iarba!”. Polițiștii comunitari au explicat, cît au putut ei de inteligent, că iarba se strică dacă este călcată în picioare și, prin urmare, se strică aspectul parcului, bun public. Evident, așa un răspuns te lasă cu gura căscată. Nu am avut ce să le mai spun. Dar mi-am adus aminte de nenea Păstrăvăț. Numai că el acționa în urma unor directive comuniste și, zău, era mult mai simpatic.
