N-am mai fost în Turcia din vremurile în care nu era pod peste Bosfor, lira era egală cu dolarul și Beșiktaș juca cinstit – deci, ehei, de mult. Cum amicii mi-au împuiat capul cu mirobolante povești despre sejurul pe litoralul turc al Mediteranei, hai să-l vedem cu ochii noștri. Având acasă câini, pisici, nu putem călători decât cu rândul, când eu, când nevastă-mea. Pas de explică asta fătucilor de la agențiile de turism, care, înainte de orice, se grăbesc să exclame „Dar bine, mergeți singur?” A trebuit să născocesc explicația „Da, vreau să-mi refac viața” și întrebările au încetat, instalându-se un soi de complicitate mută.
Aflu o ofertă convenabilă și trec la punctul 1: asigurarea medicală. Pare simplu, dar, de la o vârstă încolo, companiile de asigurări te refuză: prea mari riscurile, trebuie aprobare specială, de la București. Amărâții de pensionari să stea mai bine acasă! Ca la noi, la nimenea, fiindcă toate avioanele lumii sunt pline de turiști de vârsta a treia cât se poate de… asigurați. Păcat, fiindcă prevederile contractelor tip oferite de firmele noastre sunt bunicele. De pildă, dacă-ți dai duhul pe meleaguri străine, vei fi adus acasă în raclă – până la concurența sumei de 800 de euro. Mă-ntreb ce se întâmplă dacă până la Iași costă 805 euro. Voi fi lăsat pe la Vaslui? Mai toate contractele conțin sintagma „cauze fortuite” cu sensul de „forță majoră”. Un avocat deștept ar putea duce firmele în faliment utilizând, simplu, dicționarul, unde scrie că „fortuit” înseamnă… întâmplător.
Aflu, fortuit, că aș putea obține asigurarea, și încă gratuit, de la Casa de Asigurări de Sănătate. Hai acolo. Coadă. Da, pot fi asigurat „europenește”, dar mai întâi să se verifice pe calculator dacă… Iar perversul computer trădează: conform informațiilor provenite de la Direcția Financiară, am avut încasări din drepturi de autor pentru care n-am plătit CAS (?) din 2006. Nu le achit, nu mă asigură.
Hai la Finanțe. Coadă (care va dispare, cum ne liniștește Guvernul, prin reducerea numărului de funcționari). „Doamnă – întreb – am primit an de an de la dvs. decizia de impunere care spunea, cu ștampilă și semnătură, că mi-am plătit toate dările la stat. Ba, mai mult, de fiecare dată, statul a recunoscut că mi-a ciupit prea mult la impozitare și mi-a înapoiat câte o sumușoară (fără a adăuga și dobânda cuvenită pentru că mi-a folosit muțește bănișorii 12 luni împlinite). De unde și până unde ies dator?” Răspunsul a fost de genul „asta e!” Înapoi la CAS. Coadă (știți rezolvarea guvernamentală). Aflu că datorez 11 milioane de lei vechi (dobândă la restituiri ioc, majorări la restanțe, din belșug: statul e cu noi!). Nu-i musai să plătesc acum, pot s-o fac eșalonat, în câțiva ani, dar dacă vreau asigurare… Oftez și plătesc. Cardul va veni de la București peste zece zile. Iată-l: elegant, plastifiat, frumușel, îți dă sentiment cu adevărat european, simți că ai dreptul să (mai) exiști chiar cu nenorocitul statut de pensionar.
Așadar, victorie!
Bucurie pe care mi-o strică nevastă-mea, întrebând cu inocență:
– Bravo, ai card european. Turcia o fi membră a Uniunii Europene?
Dumnezeule, nu-i!
Operația reușit, pacientul mort.
