Scrisoare regăsită

Scrisoarea poartă data de 5 octombrie 1977. Au trecut, deci, 40 de ani! Grigore Vieru încuviința cu bucurie să i se publice prima carte în România: „Fraților, nu știți câtă îmbărbătare și mângâiere mi-ați adus!” Relațiile cu Basarabia erau, atunci, drastic reduse – nu cumva să-i supărăm pe ruși. Grigore, cetățean… sovietic, poet născut iar nu făcut, nu ezita să se considere deschis, înainte de toate, român, în pofida măsurilor contondente ale Chișinăului, dar și a politicii noastre oficiale temătoare și ezitante. Am izbutit să-i public cu greu, în 1978, prima carte în România (cea dintâi cu litere latine a unui basarabean!) și i-am „gospodărit-o” pe cea de a doua. Cu alte prilejuri am evocat peripețiile editărilor, nu mai revin.
Acum patru decenii, n-am înțeles până la capăt formula „îmbărbătare și mângâiere” din scrisoarea poetului unionist, considerând-o floricică epistolară și-atât. Doar bănuiam persecuțiile de care avea parte atunci (cărți oprite – într-una, pentru copii, a fost învinuit că, descriind curcubeul, sugerează tricolorul românesc! – chemări la ordine, reproșuri publice, geamuri sparte, critică ostilă ș.a.m.d.), dar eram convins că, după obținerea independenței, Basarabia va ști să-și onoreze cum se cuvine valorile naționale reprezentative. S-a întâmplat exact pe dos: după 1990, în pofida prețuirii în vertiginoasă creștere ce i-o arătau cititorii și critica onestă, Grigore a fost supus unui tratament oribil. Culmea-i că nu l-au hingherit în presă rușii, ucrainenii și, în general, rusofonii, ci, totdeauna, condeie românești! Și-i timpul să se afle!
Valeriu Senic, profesor de română, a mitraliat continuu atât autorul, cât și poezia lui Grigore, cu vocabule de calibrul „scârnav, nătâng, mocofan, siluitor, nerod, necioplit, struțo-cămilă, putregai, mincinos, neghiob, patrihoț, unsuros, bleg” ș.a.m.d. Principala învinuire Senic o formulează astfel: „Tu, care ai lingușit cățelește fiecare arătare de român pârlit, strigi din toți bojocii despre ideile gudurătoare pe lângă tot ce este cizmă străină”. Cum se vede, Senic așază semnul egalității între „român” și „cizmă străină”! Alte acuze ale tribunalului „moral” comunisto-moscovit prezidat de Senic: „Tu, care ai ponosit neamul ca pe unul degradat că nu vrea Unire…” Iată că filologul Senic a scăpat din vedere, în dactilogramă, o eroare (din punctul lui de vedere) de zile mari: a scris Unire cu majusculă. Cum merită scris! Mai departe: „Tu umbli meteleu cu fofârlica unsuroasă a ideii dușmănoase a românismului…” Asta-i: Grigore Vieru propagă o idee dușmănoasă, deci, este dușman. Și cum se procedează cu dușmanii ne învață Lenin: „să-i strivească mânia proletară”!
Valul de injurii nu s-a stins niciodată – și nu l-a stăvilit nici tragica moarte a poetului. Vârf de lance într-ale denigrării oarbe și încrâncenate continuă să fie, încercând din răsputeri să maculeze amintirea poetului, un oarecare Mihai Conțiu, român (!) din Bacău aciuat peste Prut și posesor de cetățenie a … Republicii transnistrene. Individul a scris zeci de articole împotriva „spionului român Vieru”, publicate în gazeta semioficială „Moldova Suverană”. Limbajul este foarte greu reproductibil; totuși, cutez câteva citări (și nu dintre cele mai grobiene), cerând cititorilor scuzele cuvenite; la urma urmei, cineva trebuia s-o facă odată și odată! Iată: „Bă, rahatule, te mănânc cu fulgi cu tot!”, „Vierule ai scris stupizenii și tâmpenii scoase din prepuțul gândirii”, „urina secolului se transformă în țurțuri la streșinele casei bardului, iar un astfel de țurțur îi cade în cap”… Și mai trist este că un tratament similar în fond, dar civilizat în aparențe, i-au rezervat poetului acum urcat pe soclu în Copou și doi merituoși și respectabili condeieri ieșeni – Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu, dornici, probabil, să se alăture înverșunării elitiste de pe Dâmbovița ce nu ierta faptul că Grigore n-acceptă să-l renege ca amic pe Adrian Păunescu (deci, Vieru… nu-i poet!).
Istoria literară va înregistra, desigur, bizara coalizare instinctivă a dreptei bucureștene cu stânga chișinăoană – în ultimă instanță, unire… împotriva unirii! Nicolae Dabija explică: „Pentru ce a fost iubit Grigore Vieru? Pentru talent, curaj, dârzenie, omenie, demnitate, credință, bunătate, curățenie, verticalitate. Pentru ce a fost urât Grigore Vieru? Pentru talent, curaj, dârzenie, omenie, demnitate, credință, bunătate, curățenie, verticalitate. Exact aceleași calități unii le considerau defecte. Și viceversa”.