Scopul vieții pământești

Învățăturile patristice susțin că apariția stării de bucurie în Hristos este condiționată de: umilință, detașarea de această lume, mila. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare îi învață pe ucenicii săi:
“Să aveți curăție sufletească, nepătimire trupească, purtare blândă, grai cumpătat, cuvânt cu bună rânduială, hrană și băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înțelepți luarea aminte, la cei mai bătrâni supunere, să aveți spre cei asemenea cu voi și spre cei mai mici dragoste nefățarnică, de cei răi, pătimași și iubitori de trup să vă depărtați și puțin să grăiți, dar mai mult să înțelegeți, să nu fiți fără socoteală în cuvânt, să nu prisosiți cu vorba, să nu fiți îndrăzneți la râs, cu sfială să vă împodobiți și cu femeile cele necurate să nu vorbiți, să aveți jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiți de cuvintele cele împotrivă, dregătorie dăscălească să nu doriți, cinstea acestei lumi întru nimic s-o folosiți. Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plată s-o aștepte și veșnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru”.
Umilința
Îndurând agresiunea socialului cu umilință și răbdare, se dobândește o mare liniște. Omul, umilindu-se în fața semenilor, se poate elibera total de slava deșartă și câștigă astfel adevărata victorie asupra lumii.
În susținerea umilinței, Sfântul Isaac Sirul notează: “Cel care e cu adevărat umil nu se tulbură atunci când suferă o nedreptate. El nu se justifică în privința lucrului pentru care a fost nedreptățit. Ci primește calomniile drept adevăr și nu caută să convingă oamenii că a fost calomniat, cerând iertare. Unii au luat asupra lor faptul de a fi numiți destrăbălați, în vreme ce nu erau. Alții au îndurat să fie tratați drept adulteri, în vreme ce erau departe de aceasta, și-au asumat în lacrimi fructul unui păcat pe care nu-l comiseseră, au cerut celor care-i calomniaseră iertare pentru o nedreptate care nu le aparținea, căci sufletele lor erau încununate cu toată puritatea și nevinovăția”.
Să căutăm umilința, acceptând să fim disprețuiți, respinși și considerați un nimic.
Potrivit Sfântului Macarie, aceasta e condiția normală a creștinilor, care “sunt asemeni oamenilor «care-și pun viața în mâna»” (Iov 13, 14) neimaginându-se că înseamnă ceva; dar, în loc de aceasta, sunt disprețuiți și respinși mai mult decât ceilalți oameni”.
Mai mulți Sfinți Părinți ne învață că ceea ce ne îndurerează și nedreptățește sau ne insultă trebuie să fie considerat un medicament care ne vindecă de slava deșartă și de orgoliu. Diavolul nu e niciodată atât de descurajat ca atunci când omul dorește umilință și disprețul. Începutul victoriei asupra slavei deșarte, scrie Sfântul Ioan Scărarul, este dragostea pentru umilințe.
Trebuie să se ajungă la o umilință de mare soliditate, care poate fi simțită în mod constant, în relațiile cu ceilalți, fiind mult mai dificil de realizat și de păstrat umilința căpătată în propriul for interior, ca virtute.
Semnul că ești eliberat de slava deșartă este că nu mai simți durere atunci când ești umilit în public și că nu mai trăiești ranchiuna față de cel care te-a ofensat, disprețuit, insultat.
Mai există o umilință externă, când omul se consideră drept ultimul dintre oameni. “Socotește-te ultimul dintre oameni” ne îndeamnă porunca monahală clasică.
Detașarea de această lume
Cei ce dobândesc bucuria vieții în Hristos realizează detașarea de această lume prin intermediul a trei calități: singurătatea; situația de străin (exterioară și interioară); sărăcia.
Singurătatea. Bucuria vieții în Hristos are sens doar într-un cadru social și într-o relație cu semenii. Important este ca în timpul zilei să se mențină contactul permanent, armonios cu membrii grupului social din care facem parte, iar noaptea să ne izolăm, refugiindu-ne într-o atmosferă intimă în care să fim numai noi și Dumnezeu, iar de semenii noștri să ne apropiem numai pe calea Duhului Sfânt. “Noaptea ridicați mâinile către cele sfinte și binecuvântați pe Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion, Cel ce a făcut cerul și pământul”. (Ps. 133, 2-3)
Sfântul Antonie cel Mare ne spune: “Nimic din lume să nu cinstiți mai mult decât dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vând cu preț veșnic: că puțin dai și însutit primești. Oricât ar fi de greu, să nu ne întristăm ca și cum am pieri, să îndrăznim și să ne bucurăm ca niște mântuiți, că Dumnezeu e cu noi.
Situația de străin. În relația obișnuită și normală cu semenii noștri să fim străini de tot ce este rău și influențează negativ apropierea, comuniunea cu Dumnezeu și transfigurarea ființei umane.
Sărăcia. Se exprimă prin renunțarea la desfătările lumii, rezolvând neputințele firii omenești (hrană, îmbrăcăminte etc.) cât mai simplu și respectând îndemnul Evangheliei: “În dar ați luat, în dar să dați”.
Mila
Exercițiul milei trebuie să se realizeze permanent față de semenii noștri aflați în neputințe, după îndemnul binecunoscut al Mântuitorului Iisus Hristos:
“Mila voiesc și nu jertfă”.
“Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui”. (I Corinteni 10, 24) și iarăși “Tuturor toate M-am făcut ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii”. (I Corinteni 9, 22)
Cei ce au fost onorați a primi bucuria vieții în Hristos și înălțați în acest fel de Dumnezeu, își amintesc permanent de Cel care a spus: “Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. (Luca 10, 27)
De asemenea, ei sunt permanent gata să îmbrace din nou, fără a-și schimba natura, înfățișarea de rob ca să-l mântuiască pe rob (Filipeni 2, 6)
Îl imită și ei pe Învățător, punându-și cu adevărat chezășie sufletul și trupul pentru mântuirea altora.
Sfântul Simion recomandă prietenului său, diaconul Ioan: “Te rog să nu disprețuiești vreodată vreo ființă și mai ales, dacă e cazul, vreun … cerșetor. Căci mila ta știe prea bine că există printre cerșetori, mai ales printre orbi, oameni care au devenit la fel de puri ca soarele datorită răbdării și frământărilor lor.
Fericit cel care caută la sărac și la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul”. (Ps. 40, 1)
Așadar, să ne sârguim cu toții în a cunoaște bunătatea și milostivirea Stăpânului mult înainte de sfârșitul vieții pământești, fugind de păcat.
Întorcându-ne la Dumnezeu înainte de sfârșit, vom afla pe Judecătorul milostiv și ne vom învrednici fericirii veșnice și cu îngerii cei luminați ne vom sălășlui, unde este frumusețea cea negrăită a tuturor celor împăcați cu Dumnezeu și veselia cea pururea fiitoare.
(www.biserica.org)