Scopul și mijloacele

Personajul Putin face obiectul unei cărți ce pare a se revendica de la gazetărie, ajungând ades să opereze cu mijloacele literaturii. Se intitulează „Rusia lui Putin”. În octombrie 2006, autoarea, Anna Politkovskaia, a fost găsită în liftul blocului moscovit împușcată în cap și-n piept cu un pistol Makarov. Anna, supranumită „conștiința morală pierdută a Rusiei”, s-a preocupat mai întâi de persoana lui Putin, dar și de afacerile veroase ale mafiei ruse, de corupția și violențele din armată, de justiția militară, total subordonată puterii, de declinul intelectualității, de starea inertă a electoratului. Citindu-i cartea, înțelegi imediat mobilurile asasinatului și, dacă n-ai cum bănui cine a apăsat trăgaciul revolverului, intuiești cu destulă certitudine comanditarii crimei.
Să revenim la Putin. Autoarea îl așază în următoarea descendență: „Brejnev a fost o figură dezagreabilă. Andropov a fost un dur (…), Cernenko a fost stupid, iar Gorbaciov n-a fost pe placul rușilor. Elțin ne determina uneori să ne facem cruce gândindu-ne unde ne-ar putea duce isprăvile lui. Iar acum avem de a face cu chintesența lor”. O altă carte, intitulată „Putin și noua Rusie”, de Michael Sturmer (Editura „Litera”), îl vede în cu totul alte dimensiuni, preluând aprecierile revistei „Times”, care-l declara „Omul anului 2007” pentru „extraordinara pricepere de lider și pentru că a redat Rusiei demnitatea și forța politică pe plan internațional”. Sturmer scrie ca un universitar tipicar ce este, adică, monoton, fără relief, și-l citești cu senzația că mesteci polistiren (obsesia lui, de la prima până la ultima pagină: cariera lui Putin a depins și depinde în primul rând de evoluția prețului la petrol și gaze). Aflăm însă, în treacăt, și o informație care pune serios pe gânduri, sugerând că metodele neortodoxe tipice Ohranei și KGB-ului încă se practică. În zilele în care Putin declanșase represaliile împotriva cecenilor, învinuiți de aruncarea în aer a unor blocuri în care locuiau familii ale militarilor moscoviți, cetățenii au descoperit câțiva membri ai serviciilor secrete tăbârcind saci cu explozibili în subsolul unor astfel de blocuri. Ceea ce înseamnă că doar mijloacele s-au schimbat, nu și metodele.
Pe vremea bunicului lui Putin, care a fost bucătarul lui Lenin și al lui Stalin, la ordinea zilei era otrava. Unul dintre cei mai reputați kremlinologi, Arkadi Vaksberg, trece în revistă nesfârșita listă a cazurilor de otrăvire ordonate de puterea sovietică vreme de nouă decenii – adică din 1917 până aproape de anii noștri („Laboratorul de otrăvuri – de la Lenin, la Putin). Decizia înființării unui laborator al otrăvurilor a fost luată de Lenin încă în 1921. Ironia sorții a făcut ca tocmai inițiatorul înrolării otrăvurilor în „lupta pentru combaterea dușmanilor puterii sovietice”, adică Lenin, să cadă victimă propriei creații. Cât timp trăia Lenin, Stalin nu putea prelua definitiv frâiele puterii. Așa că Piotr Pakaln, șeful pazei, i-a porționat și administrat preparatul letal furnizat de „Cabinetul special”. Cu Nadejda Krupskaia, soția lui Lenin, a fost mai simplu: pentru a fi împiedicată să ia cuvântul la Congresul din 1939, siropul de răchițele turnat peste colțunași, când își aniversa cei 70 de ani, a trimis-o în lumea umbrelor…
În ultimii ani, au fost astfel uciși doi academicieni, patru profesori universitari, câțiva scriitori și gazetari, cunoscutul Kiselidi, supranumit „Onassis” al Rusiei, primarul Petersburgului, Sobceak ș.m.a. – lista rămânând larg deschisă. Mai toți au avut parte de diagnosticul postum „insuficiență cardiacă” și de autopsii… de la distanță. Vaksberg ajunge cu investigațiile până la cunoscutul caz Iușcenko (dioxină) și asasinarea lui Litvinenko (poloniu 210). Interesante sunt și considerentele autorului cu caracter mai general, dintre care unele se potrivesc mănușă realităților din România postdecembristă. Cum ar fi: „Pe scena politică au apărut bărbați și femei care nu aveau înainte nici o posibilitate să se realizeze social. Ei au ajuns un model, devenind foarte repede populari, pentru că nu respectau clișeele ideologice pe care le tot auziseră oamenii, nu vorbeau limba propagandei comuniste, propuneau schimbări socio-politice la care toți aspirau de mult timp. Unii au fost idoli de o oră. Lipsiți de potențial, incapabili de o muncă constructivă, au strălucit pe scena politică și au dispărut rapid…”
Într-adevăr, la ceas postrevoluționar, probei construcției puțini i-au făcut față. Numai că – aici e aici! – Putin a trecut-o cu brio. Și dacă scopul scuză mijloacele… Brrr!