Pictorul și dramaturgul sucevean George L. Ostafi, despre care scriam recent că pregătește pentru tipar o carte de “reflecții și ziceri meșteșugite” cu titlul “Memoria uitării”, are în stufoasa-i biografie o filă care-l înscrie în istoria învățământului românesc ca dascălul care a fost cel mai tânăr director de școală din țară.
“În școlile sătești aproape că nu mai erau învățători bărbați; se prăpădiseră în război”
Cu aproape șase decenii în urmă, în vara anului 1952, George L. Ostafi, în vârstă de numai 19 ani, proaspăt absolvent al Școlii Normale “Alexandru Vlahuță” din Șendriceni – Dorohoi, era repartizat ca învățător și numit în funcția de director al școlii primare din satul Stroiești, comuna Lunca, raionul Trușești, regiunea Botoșani. “De ce m-au numit director?”, se întreabă George L. Ostafi, oferind totodată răspunsul: “Pentru că în școlile sătești aproape că nu mai erau bărbați învățători; se prăpădiseră în război”.
Se pomenea dintr-o dată, așa cum spune el, “omul numărul doi în sat după preot”, pentru că, deși se instaurase de câțiva ani noul regim de “democrație populară”, în lumea rurală se mai păstra încă această ierarhizare.
“Mi-a plăcut la Școala Normală, pentru că am vrut să fiu învățător!”
Fiu de țărani, născut în satul Cristinești – Dorohoi, George L. Ostafi a urmat cursurile Școlii Normale din Șendriceni de la vârsta de 11 ani.
În anul 1945, după ce a dat examenul de admitere la Liceul “Anastasie Bașota” din Pomârla, a fost dus de tatăl său, Leon, țăran cu carte (care-și încropise o bibliotecă în atelierul de tâmplărie), să dea examen și la Școala Normală din Șendriceni, pentru că de acolo “se obținea o diplomă mai bună”. Întrucât fusese admis la liceul din Pomârla, “jumătate de an – așa cum spune George L. Ostafi – m-au strigat și acolo la catalog! Mie însă mi-a plăcut la Școala Normală, pentru că am vrut să fiu învățător!”.
“Fără cărți, fără caiete, făceam cerneală din boabe de soc și funingine, dar am avut pedagogi devotați!”
Școala Normală “Alexandru Vlahuță” din Ședriceni, înființată în anul 1919, o instituție de învățământ care a pregătit generații întregi de învățători, era în 1945, așa cum își amintește George L. Ostafi, devastată de război. Unul dintre corpurile școlii, care fusese transformat de trupele rusești în grajd pentru cai, nu mai avea geamuri, pereții erau murdari și zgâriați cu baioneta cu inscripții rusești, dușumelele erau acoperite cu paie, peste tot se găseau grămezi de gunoaie și sticle goale. “Am stat o bună bucată de vreme – spune George L. Ostafi – cu scânduri în geam”. “Am început școala fără cărți, fără caiete, fără creioane, făceam cerneală din boabe de soc și funingine, dar am avut pedagogi devotați!”
“Nu erau condiții materiale, dar era multă dragoste și dăruire din partea dascălilor”
“Nu erau condiții materiale – relatează George L. Ostafi – dar era multă dragoste și dăruire din partea dascălilor. Am învățat lucruri practice, cum să altoim un copac, moșitul unei femei, sau cum se face o slujbă în biserică”.
După seceta din 1946 – 1947, când s-a supraviețuit în condiții extrem de grele (elevii erau trimiși efectiv “la păscut”, să mănânce iarbă și frunze pentru a acumula vitamina C), a venit “valul rusificării”.
Reforma învățământului din anul 1948 introducea obligatoriu ca obiecte de studiu limba rusă, istoria URSS, iar în Școala Normală, așa cum spune el, “a fost mutilat spiritul haretian și s-a instaurat spiritul lui Ivan”.
I s-a spus că “nu se cade să locuiască în casa popii” și trebuie să-și găsească altă gazdă
La vârsta de 19 ani, într-o zi de sfârșit de august a anului 1952, cu diploma de absolvire a Școlii Normale și cu numirea în funcția de director al școlii primare din satul Stroieși, comuna Lunca, raionul Trușești, regiunea Botoșani, în geamantan, George L. Ostafi cobora din tren pe peronul gării Albești.
Era perioada de treierat, iar poștașul, aflat cu docarul în gară, l-a dus direct la arie, unde știa că îl vor găsi pe preotul din Stroiești, a cărui nevastă era învățătoare. Preotul, care avea rolul de cantaragiu, l-a condus la el acasă și l-a găzduit într-o încăpere cu miros de prescură și de tămâie. A stat doar câteva zile acolo pentru că s-a aflat la primăria din comună și i s-a spus că “nu se cade să locuiască în casa popii” și trebuie să-și găsească altă gazdă.
“Nici cea mai dotată școală nu dispunea de ceea ce dispune astăzi cea mai săracă școală din țară”
George L. Ostafi intra în învățământ în anul în care statistica oficială a Republicii Populare Române (în care era în plină ofensivă “lupta pentru lichidarea analfabetismului”) înregistra 52% analfabeți, deși, așa cum spune el, “pe teren realitatea era de peste 70%”.
Clădirea școlii avea trei încăperi, două săli de clasă și o cancelarie. Patru cadre didactice, trei învățătoare și noul dascăl-director trebuiau să se ocupe, aplicând pedagogia sovietică a lui Simion Makarenko, de educarea a 80 – 100 de copii. Școala nu avea lumină electrică, nici vorbă de apă curentă și canalizare, dar, așa cum spune George L. Ostafi, “la vremea aceea nici cea mai dotată școală nu dispunea de ceea ce dispune astăzi cea mai săracă școală din țară”.
“Nu mai era nici un copil în careu, au fugit cu toții în păpușoi”
Din prima zi de școală George L. Ostafi a fost pus în situația de a da un exemplu de pedagog. În momentul în care alinia elevii în careu pe tăpșanul mărginit de un lan de porumb din spatele școlii, pentru festivitatea de deschidere a anului școlar, a apărut primarul comunei, însoțit de șeful postului de miliție și de o tânără femeie sanitar. Când s-a anunțat că elevii trebuie să facă un vaccin, în câteva secunde toți copiii au dispărut. “Nu mai era nici un copil în careu – povestește el – au fugit cu toții în păpușoi. Degeaba i-am chemat să revină, nu voia să iasă nici unul”. Învățătoarele (mai în vârstă) priveau chicotind la nou-venitul “directoraș”, care trebuia să rezolve situația.
Dascălul și-a suflecat mâneca de la cămașă și i-a spus femeii sanitar să-i facă vaccinul. “N-am simțit nimic – a spus el cu voce tare spre a fi auzit de copii – e o nimica toată. Dacă vrea cineva să facă vaccinul poate să vină!”. Păpușoiul a începu să foșnească, a apărut capul unui copil, apoi elevul a ieșit și s-a apropiat de dascăl. Acesta i-a șoptit la ureche: “Chiar dacă o să simți că te pișcă puțin să fii bărbat, să nu te strâmbi și să nu spui nimic!”. Puștiul a suportat înțepătura și, privindu-l în ochi pe director, n-a schițat nici un gest. Din porumb au început apoi să iasă și ceilalți copii. Pe rând, au venit cu toții să facă vaccinul.
„Învățătorul este un luminător care deschide sufletele copiilor”
George L. Ostafi, care după ce și-a satisfăcut stagiul militar a revenit la catedră, dar la școala din satul său natal, Cristinești, și-a continuat studiile și, peste ani, deși a desfășurat alte activități, a ajuns (cu titlul de doctor în istorie) până la pupitrul universitar, la Institutul Pedagogic Suceava.
”N-am părăsit niciodată pedagogia – spune George L. Ostafi – adevărata pedagogie de la Școala Normală din Șendriceni, acolo unde am învățat că învățătorul este un luminător care deschide sufletele copiilor. Acesta-i secretul pedagogiei. Din păcate, școlii de astăzi îi lipsește acest element esențial: pedagogia”.
Copiii aveau în tășcuță câte o turtă coaptă pe plită
„Satul – povestește George L. Ostafi – era sărac, populația era secătuită după război, nu erau animale de tracțiune, erau multe văduve cu copii care veneau la școală desculți sau încălțați cu opinci, cu haine din pânză de cânepă țesută în casă, copiii nu știau de săpun sau de pastă de dinți. Veneau nemâncați și aveau în tășcuță câte o turtă coaptă pe plită. În sat era o dugheană la care nu se aducea pâine, dar, în recreație, elevii primeau câte o cană de ceai și o felie de pâine neagră”.
„Fițuici pe maculator”
George L. Ostafi a fost dascălul care i-a învățat pe elevii săi să facă… fițuici.
Știa că aceștia își pregăteau fițuici pentru lucrările scrise. De aceea, la recapitulările de sfârșit de trimestru, pentru teze, le cerea elevilor să facă „fițuici pe maculator”, adică, să concentreze lecțiile în câteva rânduri. Era convins că astfel vor parcurge materia pentru a putea întocmi aceste rezumate. Dar, înainte de teze, le cerea imperativ copiilor să nu folosească fițuicile.
