Școala

Două licee ieșene au izbutit să obțină recordul recordurilor: nici un absolvent n-a trecut examenul de bacalaureat! Una dintre școlile recordmane este liceu cu pretenții, în care loazele și-au plătit „studiile” – 8000 de roni ca să învețe carte și să obțină o diplomă. Țintă: hârtia care să le ateste calificarea de mecanici pentru întreținere și reparații. Numai că nu merge fără bac. Sigur că se poate pune întrebarea de ce ar trebui să știe un mecanic de întreținere cine a scris „Descriptio Moldaviae” și cum l-ar chema pe autorul… „Mioriței” (într-o teză am găsit enormitatea „Miorița fost scrisă de un cunoscut autor anonim”). Ne mai putem întreba și dacă dascălii nu greșesc cronic, subapreciindu-și învățăceii și rămânând opaci la sclipirile de geniu care, totuși, mocnesc în cenușa învățământului românesc. La urma urmei, profesorul de muzică al lui Beethoven și-a considerat elevul incapabil să compună vreodată, pe Einstein, dascălii din liceu l-au declarat „încet la minte” (a și ratat admiterea la Politehnica din Zürich), Churchill a rămas repetent în clasa a VI-a, Edison era tratat, în școală, ca „prea prost ca să învețe ceva” și tot așa înainte. Subsemnatul, după ce am absolvit exigentul liceu din Suceava numai datorită amiciției dintre taică-meu și profesorul Nimițan (mă procopsisem cu media 1 la matematici) și-n virtutea argumentului „băiatul e bun la română”,am obținut un 1 și-n teza de… română la admiterea la Medicină, dar aveam să fiu bunicel la… Filologie. Ca să vezi!
Nici prima întrebare, nici a doua, nu ajung prea aproape de miezul chestiunii. Există, în școala din toate timpurile, un anume grad de aleatoriu și imponderabil, câtă vreme se lucrează cu personalități în formare, ale căror capacități creative în stricte domenii de vârf se revelează târziu – dacă nu chiar niciodată în anii de școlarizare. Și aici, excepțiile nu fac decât să confirme regula. Ce te faci, însă, când o promoție întreagă cade la bacalaureat? Nu mai contează eventualele vinovății locale – se vădește evident culpabil întreg sistemul. Ce-i cu școala românească? Cine, cum și de ce a trântit-o la pământ? Cum de am ajuns coada cozilor în lume?
Singura universitate românească, cea din București, în topul primelor 500, s-a înfipt zdravăn pe ultimul loc, alături de Universitatea africană Kwazulu și institute similare din Bangladesh, Kazahstan și Sri Lanka – în timp ce Universitatea din Praga e pe locul 230, cea din Budapesta, pe poziția 400 și trei școli superioare din Israel sunt plasate pe locurile 102, 114 și 132. Este vreo legătură între ierarhia universităților și falimentul de la bac? Sigur că există: învățământul preuniversitar își face cât își face datoria și oferă „marfa” ce-o știm. Baiul cel mare e-n treapta studiilor superioare, complet avariată de amestecul covârșitor al banilor în rotunjirea mediilor. În Apus, cele mai severe, mai exigente și mai prestigioase instituții de învățământ liceal sau universitar sunt cele particulare. La noi, este exact pe dos: în văzul lumii și-n indiferența generală, majoritatea facultăților private nu-s altceva decât niște fabrici de diplome, unde se cumpără ca la piață licențe, masterate și doctorate.
Un universitar ieșean sintetizează situația în câteva fraze: „Învățământul românesc este prăbușit cu totul. Predau profesori care fac greșeli de clasa a VI-a. Absolvă cu diplomă studenți care, acum 15 ani, ar fi căzut la admitere. Conduc doctorate oameni total necalificați… Universitățile au dat de gustul banilor. Studenții au devenit intangibili. De vreme ce plătesc, prezenți ori nu, trebuie să treacă examenele, să capete diplome…”
Am făcut o facultate de 5 ani, gratuit, cu bursă de la stat și, împreună cu colegii, învățam (lucruri utile în profesie, dar și destule inutile…) de ne săreau capacele. Examenul de stat se dădea la toate materiile din cei 5 ani, lucrările de diplomă nu se cumpărau la tarabă, despre mită la profesori nu îndrăznea nimeni barem să gândească vreodată. Cartea era carte!
Veți spune că-s iremediabil nostalgic, că privesc înapoi cu vinovată indulgență și că nu izbutesc să pricep mersul nostru victorios către integrarea în marea cultură europeană. Așa o fi. Atrag, însă, atenția supra faptului semnificativ că, motivat ori mai puțin motivat, s-a acuzat „dezastruoasa moștenire” în toate domeniile, dar niciodată când a venit vorba despre școală. Și uite că nu suntem capabili să alegem lucid, spre a reține, ceea ce-i realmente valoros din „trecutul recent” al școlii românești! Drept pentru care tot modificăm legislația după ureche și-n prostie, de trei ori pe săptămână. Notă pentru învățământul românesc de azi: 4 (cu multă indulgență).