– Din clasa I, Romică Lupu îi dă lecții de scris și de citit celei care i-a dat viață, dar care nu a fost dată niciodată la școală
– Pentru că nu a putut niciodată pleca de acasă, din camera de 12 mp în care trăiesc 5 persoane, băiatul își dorește o bicicletă, cu care să vadă și alte locuri
“Eu am numai trei picioare,
Și de-abia mă mișc: țop, țop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Și mă cheamă „cuțu șchiop”.
“Biță” recită poezia pe care a învățat-o de curând, iar mama sa mai că îi soarbe cuvintele din gură, mândră de ce a realizat copilul ei. Nici dacă i-ai pune cartea de poezii în mână, nu ar putea să îți recite poezia. Nu știe să scrie ori să citească, pentru că nu a fost niciodată la școală. Acum învață literele alfabetului și să își scrie numele. Profesorul ei este propriul copil, iar școala – camera de 12 mp în care locuiesc 5 persoane: ea, soțul și cei trei copii.
Sărăcie – e puțin spus, dacă te referi la bruma lor de avere, înghesuită între cei patru pereți ai camerei: două paturi, un dulăpior în care stau încuiate caietele și manualele școlare ale lui “Biță”, un aragaz, un televizor și o carpetă de perete, înnegrită de vreme.
În schimb, cei trei copii sunt o adevărată comoară – nu doar frumoși, ci și isteți și cuminți, încât e de înțeles de ce părinții lor nu se pot despărți de ei nici măcar o zi. Lenuța Lupu, mama copiilor, a încercat să “sperie” puțin sărăcia din casă, muncind în Italia, unde a îngrijit o bătrână paralizată. Nu a reușit să stea decât o lună. Se prăpădea de dorul copiilor, plângea zilnic după ei, iar ei plângeau aici, după ea. “Nu-mi trebuie nimic, mai bine stau cu copii”, spune Lenuța, decisă să înfrunte sărăcia acasă, decât să se despartă de copii.
Poveste de iubire … pe peronul Gării Burdujeni
Lenuța și Sorin s-au cunoscut pe peronul Gării Burdujeni, acolo unde băncile de așteptare le serveau drept pat în timpul nopții. Cu timpul, au ajuns să împartă aceeași bancă.
A fost o iubire fulgerătoare, între un băiat de 17 ani de la “casa de copii”, care a vrut să își ia viața în propriile mâini, și o fată de 14 ani, părăsită de părinții divorțați, care a fost crescută de o bunică, ce nu s-a interesat nici măcar să o trimită la școală. S-au căsătorit, iar singura lor poză, cea de la cununia civilă, e înrămată și pusă deasupra patului.
Acum, ea are 24 de ani și trei copii: Romică – zis Biță, Ana – o păpușică de fată, cu o privire parcă prea matură, și Alin – mezinul familiei, pe fața căruia strălucește candoarea copilăriei.
Locuiesc cu toții aproape de centrul Sucevei, într-o fostă magazie, din spatele blocurilor și a vilelor construite la stradă, la câteva sute de metri distanță Hotelului Balada. Nu au nici un fel de utilități, nici măcar apă, pe care o aduc de la o spălătorie de mașini.
Elev și profesor, în același timp
Carnetul de note al băiatului cel mare – Biță, care tocmai a terminat clasa I, e plin numai de “bine” și „foarte bine”. În dulăpior, așezate cu grijă și păstrate cu sfințenie, sunt două diplome acordate de Școala cu clasele I – VIII nr. 1 Suceava elevului Lupu Romică, una pentru merite la învățătură și alta pentru rezultatele foarte bune obținute la “Abilități practice, Educație plastică și Educație muzicală”. Mama sa le privește cu mândrie, deși nu știe să citească ce scrie pe ele. Mai are puțin și învață toate literele alfabetului. E bucuroasă că acum știe să scrie numele ei și pe cel al copiilor. Biță a învățat-o, atunci când venea acasă de la școală și trebuia să își facă lecțiile pe a doua zi.
În loc să-l ajute ea la teme, copilul îi dă lecții, iar seara, când tatăl se întoarce de la lucru (muncește cu ziua pe la oameni), îi verifică pe amândoi: “Biță, ce ai învățat azi? Lenuța, dar tu ce ai învățat?”.
Iar lui Biță îi place școala atât de mult, încât vrea să devină învățător, să-i poată învăța și el pe alți copii, cum alții îl învață acum pe el.
Dar până atunci, vrea și el o bicicletă. A văzut la alți copii și a rămas fascinat de ea. A găsit undeva un rest de bicicletă, ruginită și distrusă, dar zilnic stă și o meșterește, poate-poate, într-o zi o va face să meargă.
Dacă nu a avut bani să meargă în excursie la munte cu colegii săi, la finalul clasei I, măcar așa să poată și el vedea alte locuri decât maghernița uitată de lume care îi este casă.
În schimb, Ana și Alin și-ar dori jucării. Nici urmă de așa ceva în micuța lor locuință.
Cinci suflete
Vorbind de băiatul ei, ce o învață să scrie și să citească, pe tânăra mamă o podidesc lacrimile. Imediat, începe să plângă și Biță, înduioșat de lacrimile ei. O cuprinde în brațe, protector și căutând alinare în același timp. Ceilalți doi copii se ghemuiesc rapid în jurul lor. Sunt o familie, unită de necazuri și de greutăți.
“Plâng pentru că mă bucur pentru el. Dacă eu nu am avut noroc în viață, poate măcar o să aibă el”, spune Lenuța, printre lacrimile care țâșnesc necontrolat.
Sunt împreună, iar asta e cel mai important pentru ei. Sunt cinci suflete mari, într-o cameră foarte mică.
