– prezentare –
Rugăciunile tale trebuie să fie orientate spre înlăuntrul tău, nu către un Dumnezeu din ceruri, nu către unul îndepărtat ci către acest Dumnezeu care îți este mai apropiat decât ai putea bănui…
Mitropolitul Antonie de Suroj, până a ajunge mitropolit de Suroj, a fost întâi un copil într-o familie zbuciumată. Tatăl, diplomat rus, călătorește mult, cu întreaga familie din a cărei existență face parte, ca normalitate, peregrinajul. În Elveția, la Lausanne, se naște Antonie Bloom, în 1914. Departe de Rusia, totuși Rusia rămâne pământul în care sunt înfipte rădăcinile acestei familii. Valurile stârnite de Revoluția din Octombrie dărâmă cariera tatălui și sistemul de valori în care respirau cei ca ei este profund amenințat. Și ideologic și biologic. Se pune problema supraviețuirii.
Cartea începe cu un interviu luat mitropolitului. Se pare că ați avut o copilărie romantică, plină de aventuri. Dar ce s-a petrecut cu tatăl dumneavoastră?
Romantic, plin de aventuri…Răspunzând, ÎPS se străduiește să nu șocheze prin patetism. De fapt, tatăl lui s-a văzut zvârlit din vârful piramidei, jos, alegând să lucreze ca muncitor necalificat, printre străini, acasă – în Rusia – dezlănțuit fiind iadul. Alegând, parcă ar fi fost de ales. Nu s-a zdrobit. Nici măcar simțul valorii nu i-a fost atins. O dramă cumplită. Amenințarea morții, a decăderii, a pierderii demnității. Vise sfărâmate, cu ce să educi copiii? Ei, pentru care spiritualitatea era viața. Și totuși nu au renunțat. În hățișul străinătății, fără o avere consistentă, fără un statut social protector, au învățat…
Aceasta este școala adevărată prin care a trecut ÎPS Antonie. Aici a învățat el că Dumnezeu îți este mai apropiat decât ai bănui. Bucuria descoperirii l-a transformat în făclie și profesor pentru toți care trec prin furtuni. Și cum să îi dăscălească el pe alții, mai naivi, mai puțin încercați, pregătindu-i pentru vârtejul de care nici un om nu scapă – decât vorbindu-ne despre rugăciune cu încredere. Rugăciunea poate fi învățată. Ca la școală. Că e împreună lucrare cu Domnul, că rugăciunea curată e darul lui Dumnezeu, ne-o spune printre picături, ca să nu descurajăm că nu suntem vrednici, că nu ni se va da…Rugăciunea spontană e posibilă în două situații… când se trezește în noi răspuns de bucurie… având o puternică conștiință a prezenței lui Dumnezeu… sau când venim la Dumnezeu strigând din adâncul disperării… Acestea sunt momente și tensiuni cu care nu îți poți trăi toată viața. Trebuie, deci, să învățăm să ne rugăm. Școală. Asta înseamnă: – de mici, cu perseverență, indiferent de notă, cum pot. Premiant sau târâș grăpiș. Cu bucurie, împins de la spate, certat, mai cu zâmbete, mai cu plâns. Cu cât am mai multă școală cu atât e mai bine. Cu atât am să întâlnesc oameni mai luminați, lângă care o să mă luminez și eu. Examenul final – părintele nu vorbește mult despre el. E îndreptat mai mult spre bucuria iubirii Domnului, cu asta ne cheamă la școală.
Cartea a scris-o părintele pentru copiii de toate vârstele – de la prunci până la adulți – care bănuiesc existența lui Dumnezeu, și-o doresc dar nu o simt încă. Așadar există la început o problemă foarte importantă: situația celui pentru care Dumnezeu pare să fie absent. Nu e vorba bineînțeles de o absență reală, ci la felul în care percepem această absență.
Mare lucru e să recunoști o neputință
– Doamne, toată lumea îmi zice că ești aici și eu nu te simt și mă simt singur. Să recunoști că atunci când te rogi parcă vorbești singur sau că o faci cu singurul scop de a-ți rezolva vreo problemă, fiindcă alții te-au învățat că e o metodă eficientă. Părintele ne dă nădejde, ne spune, ne învață, ne aduce aminte că Domnul poate fi cucerit, câștigat, că îl putem convinge. Deși o relație cu El, ca în cazul oricărei alte persoane – ca să fie o relație adevărată, trebuie să înceapă și să se dezvolte într-o libertate reciprocă, bucuria mare este că orice investiție cât de mică în direcția asta nu rămâne zadarnică. Domnul se dăruiește, cum S-a mai dăruit și altă dată, oricui Îl vrea aproape. Dar asemeni unui copil, poate mai mult decât unui Părinte sau Tată, vrea să-L mângâiem și să ne apropiem de El cu delicatețe și atenție. Și cu perseverență. Așa cum orice copil poate fi cucerit, așa poate fi și El cucerit. Și odată cucerit, rolurile se schimbă. Și te cutremuri când vezi pe Cine ai cucerit, Cine S-a lăsat cucerit. Nu-l putem întâlni pe Dumnezeu în rugăciune, în meditație sau în contemplație fără să fim fie mântuiți, fie osândiți. Și Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubire. Cum spunea Sfântul Siluan (pomenit cu mult drag în această carte), parafrazând – barometrul iubirii noastre către Domnul și a stării noastre de evoluție duhovnicească este iubirea aproapelui. Pot să am o stare de plutire și bucurie aparent foarte strălucitoare, dacă nu mă gândesc cu iubire plină de lacrimi și compătimire la orice ființă omenească, inclusiv la cele care m-au iritat și supărat, starea aceea nu e de la Dumnezeu.
Să iubești fără să calci libertatea celuilalt. Să faci diferență între atașament și iubire, între foame și lăcomie, între interesul viu și curiozitate. Libertate. Mai întâi de toate, spuneți ‚nu’. Dacă ați spus ‚nu’ la timp sunteți gata de luptă. Dar apoi să fiți nemiloși deoarece cugetul liber și desprinderea de lucruri sunt mai prețioase decât plăcerea pe care o primiți ca sclavi.
Și sunt pomenite aici nume mari – Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Maxim, Sfântul Siluan Athonitul – oameni care au primit libertatea. Pomenite – cu învățăturile lor pe care dacă le absorbim ne apropiem de Dumnezeu. Pe care nu le-am absorbi deloc, poate, dacă am fi lăsați de capul nostru și nu s-ar îngriji de noi oameni ca ÎPS Antonie sau ca preoții noștri.
Și mai învățăm aici, la Școala Rugăciunii, să ne acceptăm neputința și limitele și iarăși să nu încercăm să-L forțăm pe Domnul cu corectitudinea noastră. Povestește părintele de o ucenică a lui care, după cum spune ea însăși, a încercat să-i urmeze sfatul de a se ruga neîncetat. Nici măcar un minut nu trecea fără rugăciune iar acum nu mai pot auzi cuvântul lui Dumnezeu, nu mai pot suporta acest fel de rugăciune. Părintele recunoaște simptomele: Ai făcut indigestie. Trebuie să fii realist în rugăciune, așa cum avem simțul realității în viața obișnuită. Simțul realității – o capacitate a noastră pe care Domnul ne-a dăruit-o ca să ne sprijine conștiința. Să nu ne simțim vinovați când nu suntem – îmbolnăvindu-ne sau căzând în deznădejde, fanatism sau ridicol. Să nu ne simțim liberi când nu suntem și am greșit. Să nu ne umflăm greșelile, nici să le micșorăm. Să nu le confundăm cu firea noastră, cu noi înșine.
Mai vorbește părintele Antonie de Maica Domnului. Atât de frumos vorbește, atâta nădejde ne dă nouă, care ne bucurăm în mod conștient de dragostea și rugăciunile ei, dar tot n-o putem înțelege. Dacă ea a putut birui lumea și iadul prin puterea lui Dumnezeu care este în ea, înseamnă că avem în ea cetate întărită…în ea nu există nici un dezacord față de voința lui Dumnezeu. Și nu îi spunem ‚Roagă-te pentru noi’ ci ‚Mântuiește-ne pe noi’. Și despre icoanele Maicii Domnului mai deslușim câte ceva. Devenim conștienți că, într-adevăr, Maica Domnului, în icoane, nu privește la noi, nu privește nici măcar la Prunc, ci este în contemplație. Și ne mai spune câte ceva părintele despre asta ca să ne îndrăgostim iremediabil de Maica Domnului, înțelegând încă o frântură din lucrarea ei uriașă în care primul pas a fost că a biruit păcatul în ea însăși.
Maica Domnului- prima ființă omenească ce a biruit păcatul în însăși persoana sa. Urmată de sfinți care au trecut dincolo ca mucenici sau cuvioși, știuți și neștiuți și urmată de sfinți care trăiesc poate lângă noi, acum și azi, pentru a căror sfințenie și rugăciuni nu știm să mulțumim Domnului.
TEODORA DRĂGOI, Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
(Cartea „Școala rugăciunii” a mitropolitului Antonie de Suroj se găsește la librăria „Sf. Voievod Ștefan cel Mare” din Areni)
