Școala, astăzi

Primăvara, odată cu florile de măr și cais, anul acesta, cu livezile în întregime înflorite dar și cu răchitele înverzite, se desfășoară în școli și marea majoritate a inspecțiilor în vederea obținerii gradului didactic I de către profesori și învățători. Pe lângă simulările la examenele naționale, inspecțiile curente, Ziua Internațională a Francofoniei, care se lasă cu cel puțin o săptămână de manifestări fracofone și francofile, „Școala Altfel”, care presupune o mobilizare generală la nivelul întregii societăți românești, școlile primesc comisiile de grad care rămân vreo șase-șapte ore în unitățile de învățământ preuniversitar.
Pentru mine, aceste zile, în medie cam zece într-un an universitar, se transformă de ani buni, în adevărate momente de grație deoarece îmi îngăduie un dialog real cu colegii, cu conducerile școlilor, cu copiii.
Săptămâna trecută, la început de aprilie, m-am aflat în Școala Roșiori cu clasele I-VIII (câte 2 rânduri de clase plus clasa pregătitoare), din comuna Răchiți, județul Botoșani. Poate nu întâmplător nu este prima oară când simt nevoia de a scrie despre o școală din această zonă a țării, bogată în spiritualitate românească, dar, vai, atât de săracă uneori în casele oamenilor…
Profesorul nostru ghid ne avertizează, încă înainte de a ajunge la Roșiori: „E foarte frumoasă școala noastră, veți vedea. Satul Roșiori a găzduit regimentul de Roșiori al Armatei Române, desființat după Primul Război Mondial. Comuna Răchiți își trage numele de la răchitele care mărgineau odată râul Sicna, afluent al Jijiei. Suntem nu departe de Popăuți, locul unde se află ctitoria lui Ștefan cel Mare, Mănăstirea Popăuți, cu Hramul Schimbarea la Față (1496)”. Îi înțelegem imediat mândria locală a profesorului de istorie care își iubește atât de mult școala.
Într-adevăr, Școala din Roșiori pare a fi scoasă din paginile unui album. Deși construită în anii ’70, arată ca o școală nouă: clasele mari, luminoase, culoarele la fel. Un alb imaculat te învăluie imediat, o ordine perfectă, o ambianță culturală „de zile mari”- frescele murale (am văzut doar două), în care Eminescu, Creangă, membrii Junimii literare și alți iluștrii înaintași țin locul sfinților părinți în această școală („Soțul unei colege a realizat aceste lucrări”, ni se spune șoptit). Curățenia este impecabilă. „Știți, la noi în școală se practică voluntariatul”, mărturisește doamna directoare. „Văzând că echipa de muncitori constructori nu termină renovarea școlii, ne-am mobilizat, toți oamenii școlii, educatori, învățători, profesori, părinți, copii, și ne-am zugrăvit școala, am terminat reparațiile”.
„Primarul nu ne prea ajută, spune că nu are bani, dar ne înțelegem bine cu el”, glumește un alt coleg, la un moment dat. Toaletele sunt în curte, oamenii nici nu se gândesc deocamdată la ziua în care le vor avea în școală. Li se pare prea îndepărtat proiectul…
O curte imensă se deschide în jurul școlii. Nu există teren de sport amenajat, e încă un vis îndepărtat, orele de educație fizică se desfășoară totuși afară, pe iarba mătăsoasă.
O atmosferă caldă, prietenoasă, de dragoste față de acele locuri, ne copleșește din primul minut. Întreaga școală participă la „momentul zilei” – inspecția pentru gradul I la profesoara de franceză.
Intrăm în clasa a VI-a, a III-a, a VIII-a. Copiii curați nu au uniforme. Aflăm că familiile lor sunt foarte sărace, mulți dintre copii fiind crescuți de rude, de bunici, părinții lor muncesc în străinătate. Doamna directoare ne povestește că au avut un singur elev în pericol de a abandona școala, dar s-au dus acasă la el și, punând mână de la mână, toți colegii, le-au cumpărat încălțăminte celor șase copii ai familiei. Băiețelul nu venea la școală din cauză că nu avea cu ce să se încalțe. România anului 2014.
O profesoară ne dezvăluie o scenă care ne-a făcut să lăcrimăm: de 8 Martie, unul dintre copii i-a scris o scrisoare mamei sale, plecată departe, la muncă: „Draga mea mamă, nu te-am văzut de cinci ani. Te rog vino acasă, să te mai văd măcar o dată …” Cutremurător. România 2014…
O școală în care copiii trăiesc, de fapt, ca în familie. Dascălii le sunt părinți, școala le este Casa.
Orele de limba franceză au fost la limita sublimului. Profesoara ne-a uluit, copiii ne-au făcut să mergem printre ei în timpul orelor, să ne „infiltrăm” în grupele lor de lucru, să cântăm împreună, să participăm, în afara oricărei regii, la dialogul cultural și educativ desfășurat aproape în totalitate în limba franceză. Elevii de clasa a III-a vorbeau și scriau la tablă enunțuri complicate în limba franceză. Mi-am amintit brusc de nepoții mei, elevi într-un mare oraș din Transilvania, și i-am spus colegei universitare că mi-aș dori ca și ei să aibă nivelul de limbă franceză al copiilor din Roșiori-Răchiți. Dezinvolți, inteligenți, informați, copiii din Roșiori se bucurau că participau la o „inspecție”, treceau de la o activitate la alta într-un ritm amețitor, uimindu-ne în fiecare minut prin nivelul pregătirii și prin pasiunea pentru cunoaștere, iubirea de școală și profesoara lor.
În pauză, nu ne puteam desprinde de micuți. La întrebarea dacă ar vrea cineva să devină profesor de franceză, au exclamat surprinși, li se părea mult prea „înaltă” această profesie. La o altă întrebare legată de experiența lor internațională, ne-au spus cu o mândrie greu de prins în cuvinte că: „Doamna a fost în Franța!”. Știau tot, doreau să afle multe, să comunice cu musafirii, cu oricine le-ar fi putut aduce un plus de cunoștințe.
Întoarsă acasă, am simțit că sunt alt om. Renăscusem, împreună cu copiii din Roșiori. M-am grăbit să-i povestesc mamei mele, fostă profesoară de matematică, acum pensionară care își crește și educă strănepoții, așa cum a făcut cu copiii și nepoții, despre „miracolul de la Roșiori”. M-a ascultat emoționată, a vibrat, a spus că am făcut-o fericită cu această poveste. La schimb, însă, mi-a relatat tristețea unei alte bunici, fost medic care acum trăiește pentru nepoata sa, elevă la una dintre școlile de prestigiu dintr-un municipiu reședință de județ. Impresionată neplăcut de modul în care arată școala nepoatei, de dirigintele care nu a avut decât cuvinte urâte despre elevii clasei, la o ședință cu părinții, de lipsa de grijă pentru clasă, pentru curățenie, doamna doctor i-a mărturisit mamei mele că s-a hotărât să ofere un steag tricolor nou și o icoană pentru clasa în care învață nepoata sa.
Așa e școala noastră, astăzi, acum ca altădată. Unde există oameni de școală, care continuă să investească din puținul lor în copiii pe care îi modelează, suplinind lipsurile din dotare (manualele, material didactic) … – așa ca la Roșiori, școala merge bine și copiii sunt fericiți că sunt elevi. Acolo unde nu e dragoste de școală, nimic nu e!
Prof. univ. DHC Sanda-Maria ARDELEANU
Deputat PDL Colegiul nr.1 Suceava