Sclipici!

S-a deschis Târgul de carte „Gaudeamus” (sub sigla „România 100”, deși un veac împlinește Marea Unire, România fiind ceva mai în vârstă…). Bogăție de titluri, zeci, dacă nu chiar sute de lansări – impresia generală nu poate fi decât tonică: România citește. Ceea ce statisticile contrazic: conform unui studiu al Comisiei de la Bruxelles, la acest capitol ne-am afla pe ultimul loc în Europa (în paranteză fie spus, alte statistici îi așază și pe britanici în coada cozilor, cel mai mult citindu-se, surprinzător, în India (!), Thailanda, China, Filipine). Cât de exacte pot fi rezultatele acestor investigații în lumea cărții e greu de spus; cert este însă faptul că se-ntâmplă ceva foarte grav, și nu de ieri, de azi, destinul filei tipărite intrând vertiginos într-un regretabil „decrementa”.
Vinovată poate fi tehnologia veacului, deși istoria pare a se repeta, îngrijorătorul semnal de alarmă fiind tras și cu aproape un secol în urmă (N.D. Cocea: „Vorbăria e totul. Cartea nu mai există. Neavând timp să citească, sau incapabil să citească, bucureșteanul”… etc., etc.). Temere exagerată atunci, cât se poate de îndreptățită acum. Drept pentru care propun un joc de imaginație: închipuiți-vă că, într-o posacă seară de noiembrie, întâmplându-se cine știe ce cataclism electronic, ați rămas fără televizor, internet, telefon, computer, radio. Casa vi s-ar părea străină, inertă, ostilă și pustie; după câteva ture fără rost prin toate încăperile, vrând-nevrând, până la urmă vă veți așeza și veți lua din raft o revistă sau o carte. Trebuia citită de mult, dar, desigur, „n-ați avut timp”.
Cu aproape două veacuri în urmă, moșii și strămoșii noștri n-aveau la îndemână decât „câmpul alb, oile negre” și timp… berechet, că mult mai îngăduitoare erau ritmurile vieții cotidiene. Era lungă iarna și mult plictis pe lume, n-aveau de ales: ori scriau scrisori kilometrice, ori citeau la lumina lămpii de „12 focuri”. Oferta veacului XXI, infinit mai generoasă, funcționează sub rigorile legii minimului efort: electronica ne aduce limpezi imagini colorate „totale”, ușor de asimilat, în vreme ce cuvântul tipărit pretinde efort de gândire pentru „traducere” și reconstituire vizuală. Ecranul te îmbie cu imagini exacte, lesne deslușibile, pe când scriitura operează criptic, cu metafore. Receptarea în primul caz este confortabilă și pasivă, dar în cel de al doilea, activă, presupunând investiție de efort mental.
Fatalmente, potrivit evocatei legi a minimului efort, cartea retrogradează pe post de cenușăreasă. Nu mai are nici pe departe ecoul și forța de altădată. Cine citește corespondența lui A.P. Cehov („O viață în scrisori”, Ed. „Polirom” 2018) află ce formidabil impact avea în epocă o schiță ori nuvelă, ca să nu mai vorbim de cartea privită ca adevărată instituție: „Bucata ta este o minune. Toată lumea nu vorbește decât despre ea. Laudele sunt din cele mai aprinse (…). La restaurantele de pe Nevski, la Dodon, unde ziarele se schimbă zilnic, numărul flendurit cu povestirea ta încă stă la dispoziția amatorilor…” Ba chiar „Majestatea sa îți citește lucrările și, pe alocuri, subliniază cu creionul frazele deosebit de reușite care fac impresie…” (p. 117).
Imposibil azi astfel de ecou reverberat, majestățile lor au alte preocupări, iar ceea ce numim „publicul larg” de fapt nici nu mai există, fiindcă tirajele sunt minuscule, cartea se vinde trudnic, au salvat-o, o vreme, obligațiile lecturii școlare, dar și ele-s tot mai primejduite de aceeași lege a minimului efort ce așază în loc rezumatele de pe Google. Tot din scrisorile lui Cehov (ce minunăție de carte!) afli că publicarea unei proze într-o gazetă era urmată de adevărată rafală de epistole: scriitorii își împărtășeau unii altora bucuria proaspetei lecturi, autorul primea chintale de telegrame entuziaste, dimpreună cu invitația să petreacă atât cât va voi la cutare conac boieresc… până și strădania cârcotașilor venea să ratifice cotele interesului, că nu se scrie, nici de bine, nici de rău, decât despre ceea ce merită.
S-a auzit ceva, la noi, despre cine știe ce proză ori poezie formidabilă ivită pe tărâm mioritic? Nici scriitorii nu se prea citesc între ei, darămite să citească românul care, de îndată ce deschide ușa, dă drumul televizorului să nu piardă serialul turcesc! E literatura firavă de vină, e vina veacului ultratehnicizat? Mă tem că trăim într-o iluzie a sănătății cărții. Magnificența celei de a 25-a ediții a Târgului „Gaudeamus” (doar în mai toate orașele a început arborarea marelui pavoaz de Crăciun!) îmi evocă bradul primăriei, cel mai înalt, mai bine iluminat și mai bogat garnisit cu cadouri – de fapt, cutii goale de carton poleite cu sclipici.