Vineri, pe la șase seara, Focșani, zi de 15 din lună.
În drum spre Găgești mă opresc la supermarketul de curând așezat la marginea orașului, pe șoseaua de centură, pe dreapta, cum te duci spre Bacău.
Trebuie să iau ceva provizii pentru cât voi sta acasă.
Nici un căruț la locurile știute ca fiind pline de obicei. Parcarea, în schimb, dă peste margini de atâtea mașini.
Când să intru mă oprește cineva.
Prețul popularității dobândite prin apariția seară de seară la TV.
– Nu mai intrați, domnule Cristoiu! La casă e o coadă de vreo două ore.
Mă nedumeresc suficient de convingător pentru ca binevoitorul să-și dea seama că e nevoie de o explicație.
Azi, 15 ale lunii, e zi de salariu în Focșani.
Aproape tot orașul, de cum a luat leafa, a dat fuga la supermarket.
Nu mai e nevoie să merg mai departe cu taifasul.
Știu ce se va întâmpla.
Vor cumpăra fel de fel de prostii, seduși de etichetele de pe rafturile așezate de o parte și de alta a coridoarelor largi.
Își vor burduși portbagajul cu fleacuri.
A doua zi, treziți din beția shoppingului, vor realiza că nu mai au nici un ban.
Și vor începe să bombăne împotriva nedreptății din România și, mai ales, să se jeluiască, pentru că sunt constrânși să tragă mâța de coadă.
Mi-am amintit scena asta într-o seară, nu demult, când am mers după cumpărături la supermarketul de la Unirii, în București.
Rămâi stupefiat văzând balamucul de la supermarket.
Sute de oameni împing cărucioarele printre rafturi, fac cozi la casă, își umplu cu vârf și îndesat vehiculele, se ciocnesc unii de alții, loviți de o incredibilă patimă a cumpăratului cu orice preț.
Toți străinii nimeriți pe aceste meleaguri sunt descumpăniți de aglomerațiile de la supermarketuri.
În București și în împrejurimi s-au deschis numeroase complexe comerciale. Altele sunt pe cale să se deschidă.
Toate sunt arhipline.
În Occident, nu vei întâlni un astfel de fenomen.
Cum se explică el la noi?
Prin natura eminamente nechibzuită a românului. Ca și în trăirile interioare, unde ard cu vâlvătaie o zi, după care se răcesc inevitabil, românii nu știu să-și orânduiască viața pe termen lung. Chiar din debutul anului, occidentalul își împarte banii pentru toate cele 365 de zile. Atâta pentru mâncare, atâta pentru benzina mașinii, atâta pentru concediu. Orice cumpărătură mai deosebită ca preț e chibzuită îndelung.
De unde luăm banii pentru a putea plăti?!
Românul e străin de o asemenea chibzuință.
Rob al clipei, dar mai ales discipol al Norocului, al Întâmplării, el face credit cu buletinul pentru a-și lua, inconștient, televizor, mașină de spălat, combină muzicală și computer lui ăla micu’.
Orice credit trebuie rambursat.
Se gândește românul la asta?
Nici vorbă.
Orizontul lui nu trece de ziua de azi.
E fericit că poate lua atât de ușor banii și, evident, că îi poate prăpădi în doi timpi și trei mișcări.
Cotropit de bucuria clipei prezente, nici nu-i trece prin cap că va trebui să dea banii înapoi și cu dobândă.
Dacă îi amintești asta, se uită la tine lung, semn că nu pricepe de loc avertismentul.
Dacă insiști, îți va răspunde cu un dat din mână semnificativ:
Om trăi și om vedea!
