Schimbarea la Față a Domnului – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Prima atestare documentară a acestei sărbători este legată de prăznuirea hramului bisericii construite de Sfânta Împărăteasă Elena pe Muntele Tabor, în anul 326, pe locul peșterii lui Melchisedec, regele Salemului, în care acesta s-ar fi retras – probabil pentru contemplare – înainte de a-l binecuvânta pe Avraam.
Sfinții Chiril al Alexandriei, Proclu al Constantinopolului și Leon cel Mare afirmă – în cuvântările lor – că praznicul Schimbării la Față ar fi înlocuit o sărbătoare dedicată zeiței Diana. Aceasta era o zeiță romană arhaică, identificată de romani cu Artemis și inclusă în panteonul mitologiei romane ca zeiță a lunii, simbol al luminii și ocrotitoare a vânătorii.
În secolul al VII-lea sărbătoarea a fost trecută în calendarul ierusalimitean, iar în secolul al VIII-lea Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit slujba canonului sărbătorii. În Apus sărbătoarea s-a generalizat abia în 1457, în timpul Papei Calist al III-lea, cu prăznuire în a doua duminică a Postului Mare.
Sărbătoarea Schimbării la Față este o sărbătoare care își are o sorginte scripturistică, acest eveniment fiind relatat de toți evangheliștii – Matei 17, 1-9; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36 și Ioan 1, 14.
Vestea Sfintelor Sale Pătimiri (Matei 16, 21) a făcut ca în mințile apostolilor să încolțească îndoiala că Iisus ar fi Mesia. Cunoscându-le gândurile, pe drumul dintre Betsaida și Cezareea lui Filip, Iisus i-a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?”. O întrebare cu răsunet peste veacuri. Atunci apostolii, probabil uitându-se mirați unii către alții, au răspuns: „Unii, Ioan Botezătorul, alții, Ilie, alții Ieremia sau unul dintre prooroci.” (Matei 16, 13-14). Singur Petru, printr-o descoperire de Sus, a zis: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” (Matei 16, 16); mărturisire devenită piatra de temelie a Bisericii și a credinței în Hristos.
Mântuitorul, văzând că majoritatea era departe de adevăr, a creat cadrul prielnic al Schimbării la Față, pentru a le descoperi – în mod anticipat – slava cu care Se va arăta lor după Înviere. Așa se face că, „după șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte” (Matei 17, 1).
Sfinții Evangheliști Matei (17, 1) și Marcu (9, 2) afirmă că acest eveniment a avut loc la șase zile după mărturisirea lui Petru, în timp ce Sfântul Evanghelist Luca (9, 28) susține că ar fi trecut opt zile, ținând cont și de distanța dintre Cezareea lui Filip și Tabor (80 km). Diferența constă – explică exegeții – în faptul că Sfântul Evanghelist Luca, spre deosebire de Sfinții Evangheliști Matei și Marcu, a luat în calcul atât ziua în care a avut loc mărturisirea Sfântului Apostol Petru, cât și ziua în care a avut loc Schimbarea la Față.
Așadar, după ce Mântuitorul Și-a anunțat oficial – pentru prima dată – Sfintele Sale Pătimiri (Matei 16, 21), a luat cu Sine doar pe trei dintre apostoli: Petru, Iacov și Ioan. Sfântul Ioan Gură de Aur motivează alegerea celor trei astfel: „Petru, prin aceea că Îl iubea mult pe Hristos; Ioan, prin aceea că era iubit de Hristos; iar pe Iacov, pentru înțelepciunea lui. Și „S-a suit pe munte ca să Se roage” (Luca 9, 28).
Ca fapt revelator al slavei dumnezeiești, Schimbarea la Față are loc pe un munte înalt; știut este faptul că locurile înalte sunt predilecte pentru revelațiile dumnezeiești. Potrivit unei tradiții, a cărei vechime coboară până în a doua jumătate a secolului al II-lea, muntele pe care au urcat ar fi Taborul. Datorită frumuseții sale, Taborul a fost cântat alături de Munții Hermon în Psalmii 88, 13 și de Munții Carmel în Ieremia 46, 18.
Cel mai probabil, Schimbarea la Față a avut loc dimineața, potrivit cuvântului: „Iar Petru și cei ce erau cu El erau îngreuiați de somn; și deșteptându-se, au văzut slava Lui și pe cei doi bărbați [Moise și Ilie] stând cu El.” (Luca 9, 32). Înainte de a Se schimba la Față, Domnul S-a rugat (Luca 9, 28) ca Dumnezeu-Tatăl să descopere Dumnezeirea Sa, încă înainte de a trece prin moarte la mărire.
Ruga Sa nu a fost trecută cu vederea de către Tatăl; pe când încă Se ruga (Luca 9, 29), „a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2), cum „nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul”, a adăugat Sfântul Evanghelist Marcu (9, 3). Astfel, slava Sa divină s-a exteriorizat prin materia trupului Său omenesc și prin hainele Sale, anticipând transfigurarea trupului Său după Învierea din morți.
Și pe când fața și hainele Domnului străluceau ca soarele, apostolii s-au trezit din somnul necunoștinței, pregustând din slava revelată. În această strălucire dumnezeiască ei văd – alături de Iisus – pe Moise și Ilie (Matei 17, 3; Luca 9, 31), sau pe Ilie împreună cu Moise, cum notează Sfântul Evanghelist Marcu (9, 4).
Sunt martorii aceleiași lumini de la Sinai și Carmel. Inversiunea aceasta, la Sfântul Evanghelist Marcu, prin care Ilie este amintit înaintea lui Moise, confirmă plinirea vremii și începutul erei creștine a cărei începătură o face Mântuitorul Iisus Hristos.
Prezența legislatorului și a profetului pe Tabor – și prin ei, a poporului Israel – a vrut să arate că – explică Victor de Antiohia – Hristos nu substituie nici pe Ilie și nici pe Moise sau pe vreun alt profet. Mai mult, a vrut să arate sobornicitatea apostolilor cu profeții, inaugurată încă de la înviere și anticipată de slava Sfintei Cruci.
Cei doi, Moise și Ilie, sunt prezenți într-o discuție teologică de factura celei de la Mamvri. Moise și Ilie vorbeau despre Sfintele Pătimiri ale lui Hristos (Luca 9, 31), arătându-se astfel a fi inițiați în taina răscumpărării, prefigurată în Lege și proroci. În aceste condiții, Petru, din dorința de a rămâne în slava anticipată a Parusiei, Îi propune lui Iisus să ridice trei colibe (Marcu 9, 5). Sfântul Evanghelist Marcu afirmă că propunerea lui Petru era rezultatul unei frici (9, 6), nesurprinsă de ceilalți sinoptici.
Și pe când încă vorbea Petru, „un nor luminos i-a umbrit pe ei și iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L».” (Matei 17, 5). Era norul Mângâietorului, Care îi răcorea în lumina incandescentă a slavei dumnezeiești.
Noutatea teofaniei taborice o constituie norul luminos, a cărui lumină, dumnezeiască și pururea fiitoare, izvora din trupul transfigurat al lui Hristos, tâlcuiește Sfântul Grigorie Palama. Spre deosebire de Iordan, unde S-a revelat Sfânta Treime, cu Duhul Sfânt metamorfozat în chip de porumbel, pe Tabor Sfinții Apostoli au asistat la o manifestare vizibilă a slavei dumnezeiești, proprie celor trei Persoane. Prezența lui Moise și a lui Ilie nu este altceva decât o împlinire a dorinței lor de a-L vedea pe Dumnezeu; de a-L vedea pe Cel pe Care L-au privit și vestit cu veacuri înainte.
Cuvintele mărturisitoare ale Tatălui – „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L” nu reiterează doar recunoașterea de pe malul Iordanului a Celui Care este Mesia cel așteptat, ci se referă și la profeția mesianică de la Deuteronomul 18, 15, confirmând mărturisirea lui Petru din Cezareea lui Filip. Afirmația Tatălui a fost anticipată, de altfel, în Psalmii 2, 7: „Fiul Meu ești Tu” și de către Isaia 42, 1: „Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoiește sufletul Meu”; aceasta din urmă accentuează dimensiunea jertfelnică a întrupării lui Iisus.
Sfântul Apostol Petru, care inițial s-a împotrivit Pătimirilor lui Iisus (Matei 16, 22), conștientizează astfel zădărnicia încercării sale, înțelegând liberul consimțământ al Mântuitorului pentru a Se jertfi pentru tot omul care vine în lume.
Când au intrat în nor, apostolii au căzut cu fața la pământ, întrucât nu puteau suporta slava divină. Atunci, Iisus S-a apropiat de ei și le-a spus: „Sculați-vă și nu vă temeți!” (Matei 17, 7). Iar ei, ridicându-se, n-au văzut decât pe Domnul (Marcu 9, 8; Luca 9, 36); slava lui Dumnezeu nu li s-a arătat peste puterea lor de a pricepe și de a se face receptacule ale negrăitelor străluciri dumnezeiești. Pe cei trei apostoli, descoperirile dumnezeiești nu i-au făcut decât pentru o clipă să-și depășească condiția lor, ei arătându-se după aceea, din păcate, circumscriși lumii create.
Revenind la cele prezentate în pericopa evanghelică a praznicului, trebuie să subliniem că detaliul principal îl constituie schimbarea înfățișării lui Hristos pe Tabor, în sensul de revelare a firii Sale dumnezeiești. El nu a devenit în acel moment Fiul lui Dumnezeu, ci S-a arătat pe Sine că El este Fiul lui Dumnezeu; și aceasta pentru a spulbera îndoiala din sufletele apostolilor Săi.
Lumina în care apare, fața strălucind ca soarele, veșmintele luminoase, precum și glasul din cer mărturisesc că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, cum rostim în mărturisirea de credință. De aceea, Dumnezeu Tatăl cere tuturor să credem că Hristos este Fiul Său cel iubit. Fără o atare credință, nu ne vom putea bucura de Împărăția lui Dumnezeu. Înțelesul duhovnicesc al Schimbării la Față este descifrat și de Sfântul Maxim Mărturisitorul în lucrarea numită Ambigua.
În concluzie, Schimbarea la Față a Domnului ne descoperă puterea de transfigurare și de îndumnezeire prin Sfânta Liturghie, rugăciune, meditație și contemplație.
Căutați-le, nu pe Taborul din Țara Sfântă, ci în Biserica lui Hristos. Sigur le veți găsi!