Legenda spune că, în vremuri imemoriale, când pe locurile Sucevei de astăzi exista un lac, stăpânit de Zâna Lacului, cea mistuitor de iubitoare, în pădurile din apropiere trăiau doi sihaștri, unul în scorbura unui fag uriaș, aflat pe locul pe care, din acel copac, avea să fie ridicată prima biserică de mir, cea din lemn, a Mirăuților, iar celălalt sihastru ar fi trăit pe dealul Șcheii. Prin vecinătate, de o parte și de alta a apei Sucevei, cică pășteau turmele Dediului, cioban legendar, cu numele păstrat de fântâni, buduroaie și pâraie din satele răspândite, de veacuri, prin lunca râului.
De la sihastrul din Șcheia ar fi învățat o fată de voievod că trebuie să meargă în pelerinaj la 50 de biserici și mănăstiri, dacă vrea să-și salveze iubitul, căzut sub vraja Zânei Lacului, care zână, după câte un an de dragoste, obișnuia să-l ucidă pe cel ademenit. Pelerinajul a avut rezultatele așteptate, Zâna Lacului prăbușindu-se, odată cu lacul ei, în străfundurile pământului (cine știe, poate că așa se explică prezența unui lac subteran sub partea nord-estică a orașului). Dar legenda mai sugerează și altceva, și anume faptul că sihastrul ar fi trăit, pe dealul Șcheii, la începutul secolului al XV-lea, pentru că în 11 iulie 1428 au fost atestate, prin închinare mănăstirii Bistrița, primele 50 de biserici din ținutul Sucevei. Dar, și dacă ar fi fost așa, nu putem ști care era numele locurilor care constituie, astăzi, localitatea Șcheia, pentru că „șchei” înseamnă, în româna veche, „bulgari”. De aici, de la acest reper toponimic, se poate presupune că primii locuitori ar fi fost vlahi balcanici, dacă nu cumva chiar bulgari.
Satul Șcheia este, fără îndoială, foarte vechi, dar prima lui atestare documentară datează abia din 1 iunie 1613, când Ștefan Tomșa a dăruit mănăstirii Sfântul Ilie „o bucată de hotar din satul Șcheaia, care să țâne de ocolul târgului Suceava, hotarul începând de la moara svintei mănăstiri, care îi este danie de la Bogdan Vodă, pe apa Șcheaiei, și în susul părăului care se cheamă Bula, până la capătul heleșteului lui Afanasie Buzga călugăr, unde este pusă o piatră, unde se întâlnește cu hotarul târgului; și, de acolo, drept la deal, la altă piatră, lângă Neacadrozea, pe povârniș; și la altă piatră, lângă nește movile de la hotarul târgului și la altă piatră, care este pe povârniș; și, iarăși, la altă piatră, pe malul părăului Hucul, și drept, în pădure, la un mesteacăn, pe care este însemnat un bour; și, de acolo, pe marginea pădurii, până la capătul pădurii de la Șcheaia, unde este însămnat bourul într-un fag; și, de acolo, la părăul Șcheaia, la o piatră de mal, și, de acolo, în susul părăului, până la mai sus zisa moară mănăstirească”.
În 1 mai 1619, singurul voievod italian al Moldovei, Gaspar Grațiani, întărește hotarul stabilit anterior, dar, în 11 iulie 1623, călugării sântilieni se „jăluiesc” lui Ștefan Tomșa, revenit în scaunul domnesc, împotriva sătenilor șcheieni, care le „încalcă hotarele”, iar voievodul împuternicește pe sfinții călugări ca „pe cine veți prinde în hotarul acelui loc, ce v-am dat domnia mea, pe loc să-l bateț cu trei sute de toiage, până să vor zdrobi, iar de nu veț face așea cum iaste învățătura domnii meale, vom trimite de vor face voao aceaea cercetare; nimică să nu vă temeț de aceia oameni ce-i veț prinde pre acel loc”.
Se pare că sfinții călugări s-au ocupat cucernic de izgonirea diavolului lăcomiei din bieții șcheieni, așa că vodă Ștefan Tomșa le-a mai dăruit, în 12 aprilie 1626, încă „o bucată de pământ în hotarul Șchie”, mărginită de părăul Șchie, drumul de vine de la mănăstire, iazul făcut de Macarie egumen, podul Dimii, fântâna Rădușca, movila în Chiritii, moșia Șchie, moșia Gropile a mănăstirii Sf. Ilie.
Moșia satului se afla, în 27 martie 1721, în proprietatea lui Sandul Ropceanul, care o moștenea, împreună cu niște datorii la negustorii turci, de la fratele său, Vasile Ropceanul. Ca să-și salveze moștenirea, Sandul Ropceanul zălogește, pentru 147 lei, cămătarului episcop Calistru al Rădăuților, „svinții sale giumătate de sat de Șchiae cu mori pe apa Sucevei”.
Pe vremea aceea, Florinta era doar un metoh, adică un loc de făcut fânul pentru nevoile mănăstirești, populat doar cu câteva bordeie, metoh întărit mănăstirii Sf. Ilie, de Racoviță Vodă, și în 11 noiembrie 1725.
Vasile și Sandu Ropceanul, primii proprietari cunoscuți ai Șcheii, nu au avut copii, au fost, cum se spunea pe atunci „rude sterpe”, așa că satul a fost moștenit de Nicolae Mogâlde, apoi de nepotul acestuia, Solomon Botez. Văduva lui Solomon Botez, Tofana, fiind datoare negustorilor (luxul costa și atunci), vinde satul, cu 1.000 lei, în 15 septembrie 1746, boierului Lupu Balș, care îl va lăsa moștenire fiului său, Constantin. În 2 septembrie 1798, moștenește satul Șcheia ginerele lui Constantin Balș, Iordache Rosăt.
