Când televiziunile noastre sunt în dârdori și toată lumea se-ntreabă cu îngrijorare cât timp mai are armada americană până s-ajungă în coasta Iranului, câte săptămâni mai rezistă Bolojan, cum scăpăm cu fața (banilor) curată din necazurile iernii, când se-ndură să iasă PSD de la guvernare, că o s-o pățească precum Niță cu lupul, cât mai suflă-n vuvuzele sindicaliștii noștri ori de ce l-a retrogradat Tramp pe Nicușor făcându-l prim-ministru – cum se vede, lucruri serioase, nu flecuștețe de duzină, eu unul mă țin și azi de mărunțișuri care aburesc oglinda paginii de gazetă cu teme culturale minore, de cărora mai nimeni nu le pasă – de le-or fi păsat cu adevărat vreodată.
De regulă, ca să revii la teme mai vechi, ți se cer niscaiva noutăți în stare dacă nu să clintească, barem să clatine cât de cât cele răs-știute și împământenite. Ei bine, readuc teme gramaticești în discuție tocmai pentru că nu s-a petrecut și nu se petrece nimic nou, limba vechilor cazanii continuând să fie scrijelată și oropsită de cohorta analfabeților funcționali, cei (mulți, vreo 40%!) care știu să citească, fără să și înțeleagă ceea ce scriu. Tocmai răstimpurile în care vânzoleala de breaking news ardente copleșește ecranele sunt cele mai puțin interesate de prezervarea sănătății limbii nației – cum se spunea pe vremea ailaltă, acum „nu-i momentul” (acum ne ocupăm de extratereștri, limba română se descurcă și singură!).
Dascăl de română fiind, n-am crezut niciodată că accentul în limba noastră ar putea să constituie pricină de gâlceavă. Maghiarii au, ca și noi, accent tonic, da-i așezat de fonologia lor totdeauna pe prima silabă, și n-au grijile românilor. La noi, accentul este mai zglobiu, totuși neclătinat de la locul lui de secole! S-a stabilit într-o anume configurație în firea cuvântului (n-o iau în discuție acum – între altele, de ce nu, și prin efectul legii minimului efort) și au menținut-o neschimbată prin veac. Dar iată că, de-o vreme încoace, pe vecinul meu nu-l mai cheamă Grădinàru sau Grădinàriu, cu accent pe a, ci… Grădinaríu, cu accentul mutat pe i, substantivului propriu adăugându-i-se ilicit, în pofida rostirii din moşi-strămoşi, și o silabă în plus!
Fostul ministru al învățământului Funèriu, devenit peste noapte Funerìu (cu accentul pe i), a trebuit să protesteze public, cerând să i se păstreze patronimicul așa cum i-l hotărâseră părinții și nașii! N-a fost chip, la radio și tv, Funerìu a rămas și-acum! Dicţionarele („Niculescu” – 2007) cer păstrarea accentului pe sufixul de agent, și degeaba invocăm uzul de veacuri, dacă se amestecă-n grădina limbii române analfabeți funcționali puși pe rebotezat, doar-doar ar suna cutare cuvințel „plebeu” mai cool şi mai nu ştiu cum! Prostia-i monumentală și este, culmea, cvasi acceptată!
În domeniul accentului, limba română nu are cine știe ce reguli draconice, dar funcţionează din moşi-strămoşi validarea indiscutabilă a uzului. Dacă numele proprii străine le-nghițim așa cum le mozolește presa audio-vizualului, cu rafistolarea onomasticii româneşti e mai greu. N-am mari pretenții când este vorba despre denumiri străine ce pot prezenta dificultăți de pronunție (oricum, mai mici decât de-ai cere unui străin să rostească nume chisnovate de-ale noastre gen Durbozoancă ori Cicâldău), da-i vorba, mai ales în transmisiile sportive, de substantive proprii relativ comune și de reală notorietate. Jumătate din ele sunt, la noi, constant stâlcite! Nu din pricina unor dificultăți articulatorii, ci pur și simplu din crasă incultură! Pare a se profita că, fără conținut noțional și fără înscriere unei grafii în pagină, accentul pare a fi șubred și-n voia vântului. Fals! Iar accentuarea paroxitonă (pe silaba penultimă) se justifică numai atunci când respectiva silabă realmente există (ex. Vasilìu), nu când este inventată de moft!
Adevărat, şi-n postata limbilor, lucrurile se mai schimbă (greaca veche a avut accent predominant muzical, greaca nouă are unul expirator-dinamic), dar totul s-a petrecut conform legilor evoluţiei istorice şi nu după bunul plac inovator al cutărui agramat! Încă mai curge cerneală pentru lămurirea accentului pus de Eminescu pe ultimul cuvânt din versul „Pe-a lor urme luminoase voi asemene mergéţi”, iar noi nu suntem interesați de un fenomen contemporan grav, în curs de generalizare şi-n stare să deformeze onomastică românească! Astfel de aberații s-ar cuveni semnalate și dezavuate de specialiștii în materie, numai că cercetătorii institutelor din respectivul domeniu s-ar considera cumva trimiși „la munca de jos”, misia lor înalt academică fiind aprofundarea tainelor gramaticii până dincolo de limita posibilului și utilului. Se descopere mereu, până-n pragul ridicolului, noi și noi adieri de nuanțe sintactice, care-s botează prețios și pretențios, preschimbând gramatica într-un încâlcit meșteșug de aflat papura-n nod.
S-a statuat, astfel, de pildă, existența a sumedenie de alte tipuri de propoziții completive, deși-i clar că la acest etaj al lingvisticii, orizontul investigării rămâne infinit. Lucrări de doctorat taie firu-n patru`ș`patru, stabilind că, alături de completivele știute din bătrâni (directă, indirectă, de timp, de cauză, de efect…) mai ființează sumedenie de completive de rang doi și, probabil, trei, cum ar fi completiva modală de măsură progresivă, completiva concesivă propriu-zisă, completiva opozițională cu caracter specific și tot așa înainte, până la complicata „reluare corelativă ca posibil raport apozitiv”. Încă puțin și se va ajunge la „completiva modală de scărpinare pseudo-ascendentă bilaterală concupiscentă”, fiindcă tot soiul de nuanțe pot fi identificare și mai continuare până la paștele cailor!
