Scărița și lingurința

Juveții s-au simțit ca acasă la Timișoara și au pus capăt în mod abrupt șirului de rezultate pozitive ale gazdelor, prelungindu-l în schimb pe cel al antrenorului oltean Cioroianu, altul neagreat de Mititelu. În schimb, noul tehnician s-a apropiat de jucători, grupul radicalilor de la Caracal încetând sabotajul din vremea lui Fane Stoica. Acum fotbaliștii Științei se hrănesc cu victorii, iar pofta vine mâncând. Și când totul merge ca pe roate, e loc și de șmecheria oltenească. Pe maidanul copilăriei, umilința supremă a adversarului însemna driblarea portarului și oprirea mingii pe linia porții, urmată de împingerea ei în poartă cu… capul! Această mică răutate specifică vârstei nu-și află locul între profesioniști, probabil dintr-o brumă de respect pentru cei care își câștigă pâinea practicând aceeași meserie. Însă ceva-ceva tot se mai găsește. Dorel Stoica a executat primul dintre cele două penalty-uri cu procedeul numit la noi “scăriță”. Sigur că aceasta se poate bate luând la țintă unul dintre cele două colțuri, însă atunci când mingea plutește ușor înspre mijlocul porții, acolo de unde tocmai a plecat portarul, este o zeflemea evidentă. Junele Pantilimon s-a grăbit să se lungească pe o parte, așa cum observam deunăzi că obișnuiesc să facă portarii longilini. A văzut balonul survolându-l chiar ca un balon și a întins spre el o mână ca un înecat, dar numai Păsări-Lăți-Lungilă l-ar mai fi putut opri.
Însă această stratagemă este ca o ruletă rusească. Dacă portarul nu mușcă momeala, nu numai că se ratează lovitura de la 11 metri, dar umilința se întoarce înzecit. Acest efect de bumerang doresc să vi-l readuc în memorie în continuare. Italienii pretind că primul care a pus în practică procedeul a fost Francesco Totti, care a avut curajul de a-l încerca într-o semifinală de campionat european, contra Olandei. Se întâmpla în 2000, la Amsterdam, iar victima s-a numit Van der Saar (cum în viață totul se plătește, actuala echipă de club a olandezului, Manchester, tocmai ce i-a administrat un 7-1 dezonorant Romei lui Totti!). Italienii au botezat execuția “cucchiaio”, adică lingură, făcând analogie cu modul de lovire a mingii, care nu se produce direct, ci se bagă piciorul sub ea. Denumirea nu mi se pare chiar inspirată, fiindcă mingea totuși se lovește, nu se ia ca pe lingură pentru a fi ulterior aruncată spre țintă. Spre exemplu, mult mai aproape de ideea de “linguriță” mi se par pasele în genul celei pe care a dat-o Scholes la golul lui Rooney, în recentul meci cu Milan din Liga Campionilor. Sau golul lui Adrian Ilie din meciul cu Columbia! Dar să revin la efectul de bumerang. După câțiva ani de la isprava din Olanda, Totti a executat exact la fel un penalty într-un meci de campionat cu Lecce, la scorul de 0-1. Numai că în poartă se afla Sicignano, un fost coleg de echipă, care probabil fusese tăvălit în felul acesta pe la antrenamente. Acesta a rămas neclintit pe linia porții, culegând mingea ca pe o fructă coaptă. Și vreau să-mi imaginez că nu și-a stăpânit zâmbetul ironic! Varianta autohtonă a acestei istorii s-a petrecut la un meci de cupă, între rapidistul Schumacher și portarul Dani Coman, pe atunci la FC Argeș (iată, tot niște foști coechipieri, la echipa din Trivale!). Ba chiar Coman l-a persiflat, stopând mingea, ostentativ, pe piept! Așadar, atenție Dorel Stoica, “lingura” poate fi și de lemn!