Am avut posibilitatea, săptămâna trecută, să stau de vorbă pe îndelete cu câțiva olimpici suceveni. S-a întâmplat la o acțiune de excepție, organizată de Inspectoratul Școlar Județean Suceava. 136 de olimpicii suceveni au fost invitați la o manifestare de gală, la Conacul Domnesc. Câte șapte-opt olimpici au fost așezați la fiecare masă, alături de două sau trei persoane publice din Suceava (politicieni, oameni de afaceri de succes, doctori, oameni de cultură, ziariști etc.).
Aproape trei ore, toți cei prezenți au ascultat muzică clasică (interpretată de membri ai Filarmonicii „Moldova”, Operei Naționale Române și studenți ai Universității de Arte „George Enescu” Iași), au servit masa și au stat de vorbă. Pentru elevi a fost o surpriză plăcută.
Până acum, primeau medalii pentru performanțele lor într-o sală, unde erau strigați ca la catalog. Acum, a fost altfel. Mai festiv, mai oficial și, paradoxal, mai amical. Mai amical, pentru că persoanele publice invitate au fost rugate de conducerea IȘJ să poarte discuții cu olimpicii, să-i antreneze în conversații libere și degajate. Ideea era ca elevii să-i întrebe pe aceștia despre activitatea lor, despre cum au ajuns unde au ajuns, chestii de genul acesta.
Eu am fost repartizat la o masă cu opt olimpici, toți de la Colegiul de Artă. Au avut emoții la început, nu se așteptau la o asemenea manifestare. Pentru a sparge gheața, am adresat și eu una din întrebările acelea tâmpite, de genul „ce vrei să (te) faci când crești mare?”. Mă rog, nu a fost formulată chiar așa, a fost puțin mai sofisticată exprimarea, dar cam asta era ideea. Răspunsul nu a fost „când cresc mare vreau să mă fac emigrant”, deși acesta era mesajul. Tot mai sofisticat, elevii mi-au spus că vor să plece din țară. Că aici nu prea au nici o șansă.
Dacă nu ați reținut, sau dacă nu ați fost prea atenți la rândurile de la început, mă văd nevoit să repet: eram la masă cu niște olimpici. Adică, elevi premiați la concursurile naționale. Elevi care au obținut locul I, II, III sau mențiune. Adică, cei mai buni dintre cei mai buni. Să reformulez: cei mai buni dintre cei mai buni din țară. Iar ei, cei mai buni din țară, îmi spuneau că nu au nici o șansă aici, în patria lor.
Mi-au argumentat fiecare cuvânt, mi-au explicat fără putință de tăgadă de ce vor să plece. Prost plătiți, extrem de greu să te afirmi cinstit etc. Evident că le-am replicat și eu cu chestii de genul că ei sunt speranța acestei țări, că ei pot schimba toate relele din țara asta, ei ne pot face mai buni etc.
Numai că spusele mele păreau mai degrabă rugăminți disperate adresate lor, generației din care fac ei parte, și nu argumente indubitabile pentru a rămâne în țară. De fapt, ce argumente puteam să le aduc? Să le spun că în societatea noastră sunt promovate valorile? Să le spun că în țara noastră se ajunge în funcții de conducere pe baza competenței și a valorii? Să le spun că pe aceste meleaguri nu e loc de nepotism și servilism? Nu am putut să le spun așa ceva. Ar fi însemnat să-i mint sau să le pun la îndoială inteligența. Am bătut apa în piuă, despre ce ar putea să facă ei, le-am spus că, dacă vor cu adevărat, pot să se afirme și aici, pot să schimbe mentalitatea acestei nații. Mă îndoiesc că am fost convingător. Nici nu prea avem cum, cu atât mai mult cu cât eu știu mult mai multe lucruri, nescrise, despre mersul lucrurilor în această țară.
Am plecat ușor abătut de la întâlnirea cu olimpicii suceveni. Vedeam cu ochii minții rânduri de tineri, proaspăt absolvenți de facultate (facultate serioasă și făcută pe bune), foști olimpici, încolonați la graniță în drumul lor spre o viață mai bună. Și mai demnă.
Mă simțeam neputincios în fața acestor tineri. Nu aveam și nu am argumente pentru a-i convinge să rămână. Dvs. aveți? Dacă da, tare vă rog să mi le spuneți și mie.
