Scânteia

Valentin Silvestru ar fi împlinit, în acest sfârșit de octombrie, 85 de ani. Vasluienii nu uită că, practic, Silvestru i-a împroprietărit cu festivalul Umorului, drept pentru care i-au omagiat amintirea organizând colocviul „Umorul și teatrul românesc sub zodia Valentin Silvestru”. În invitația-program erau anunțate alocuțiuni ale Președintelui Consiliului Județean, Prefectului și Primarului. Oameni mult prea ocupați (campania electorală!) ca să onoreze și astfel de promisiuni, așa că, regretând adânc absențele oficialităților, am rămas, cum s-ar zice, între noi, la Muzeul condus de Mancaș, câțiva localnici inimoși, împreună cu invitații D.R. Popescu, Ștefan Cazimir, Ion Cocora, Brândușa Zaița Silvestru și, ultimul pe listă, subsemnatul. A participat și Ion Muscalu, fost primar al comunei în care s-a născut Silvestru; ne-a dăruit o carte cu copertă ochioasă intitulată, simplu, „Scânteia”.
Mi-am zis că-i o monografie ca oricare alta, fiindcă mai toate localitățile cu ceva pretenții ori o au tipărită, ori o tot anunță „în pregătire”. Pretutindeni se găsește vreun profesor pensionar, preot, învățător localnic (doar n-or să scrie navetiștii istoria comunei!) însuflețit de îndemnul cronicăresc „să se știe” și de nelipsitul fior al patriotismului local, decis să cerceteze arhive și să culeagă mărturii, fără a uita să dateze începuturile așezării măcar în neoliticul superior. Din câte știu, ar fi singura monografie scrisă de un primar. Ion Muscalu a păstorit destinele locuitorilor din Scânteia între 1982 și 1990, lăsând în urmă nu numai o localitate împlinită gospodărește, ci și amintirea unor remarcabile fapte de cultură: a înființat un Muzeu al comunei, a ctitorit o Tabără de sculptură în Poiana cu Schit, a invitat arheologi să cerceteze vatra satului, a adus la Scânteia – folosind antenele releului Silvestru – sumedenie de personalități ale culturii, a izbutit să păstreze mărturii străvechi primejduite.
Cartea este un model de monografie întemeiată pe serioase cercetări în arhive; se utilizează în egală măsură informația cu parfum de cronică moldavă, alături de datele reci și seci ale statisticilor recente și nu este neglijat cel mai mărunt amănunt al organizării administrative, mergându-se până la alcătuirea listelor exacte ale slujitorilor școlii, bisericii, dispensarului etc., încă de la întemeierea respectivelor instituții! Dacă privirea în urmă poate fi tonică, imaginea satului de azi mai degrabă întristează. Vara asta, despre Scânteia a scris și vorbit, în fine, toată mass-media … când un șofer nătâng a oprit microbuzul pe șinele căii ferate, ca să dea rest pasagerilor urcați la Scânteia. Trenul a spulberat 14 vieți nevinovate.
Cartea lui Muscalu dovedește că ar mai fi și altele de văzut la Scânteia decât morții înșirați la barieră – de pildă, biserica zidită de Ștefan cel Mare. În lista monumentelor istorice din România i se dă ca dată a începerii construcției anul 1476. Monografia vine cu o interesantă ipoteză: biserica ar fi fost ridicată în 1475, după bătălia de la Podul Înalt, întru pomenirea celor căzuți în luptă. Chiar bătălia pare să se fi desfășurat pe meleagurile Scânteii: împrejurul Vasluiului nu există toponimicul „Podul Înalt”, în schimb, la Scânteia, avem un asemenea loc, pomenit în urice și acte de danie. Din păcate, biserica nu mai are nimic ștefanian în siluetă: a ars, cândva, până la temelie și cei care au reconstruit-o (în mai mult etape, până aproape de zilele noastre) au venit cu proprie și păguboasă viziune arhitectonică. Oricum, fie și numai temelia: dacă-i piatră peste piatră așezată la porunca voievodului, merită proteguită și cinstită.
Către final, tonul monografiei devine trist-mustrător: viața comunei pare a se stinge pe nesimțite. S-a ales praful din tot ce era, cândva, mândria satului. Muscalu doar menționează, fără să explice două cifre de-a dreptul ciudate: în 1964, comuna avea 4231 locuitori. În 1966, doar 1267. Lipsesc, la numărătoare, 3000 de suflete. Unde-s?