SCANDALOS!

Un prieten, profesorul universitar Petru Ursache, s-a dus să-și tundă barba la frizeria ieșeană „SEI BELLA” din Copou. A rugat-o pe frizeriță să-i modeleze podoaba tăind-o drept, nu gen țăcălie ascuțită, cum purta Lenin. „Cine?” – a întrebat fata de tot nedumerită, care… n-auzise în viața ei de Lenin! „Să nu fie ca lui Marko Bela” – a venit atunci universitarul cu un surplus de precizări. „A, spuneți așa!” Și l-a tuns cum se cuvine… Faptul că o parte a generației tinere n-a auzit de Lenin este, oricum ai lua-o, atât de uimitor, încât nici nu mai poate fi comentat. Incultura politică a frizeriței se cuvine, totuși, privită cu îngăduință; nu poți uita ceea ce niciodată n-ai știut (fiindcă nici la școală nu ți s-a spus, nici în familie n-ai auzit, și cu atât mai puțin la bar ori discotecă). Mai grav este când știi câte ceva, fie și un pospai adunat din auzite, și te faci că plouă, ori, impardonabil, iei hotărâri strâmbe în deplină cunoștință de cauză. Ce se întâmplă când rupi o floare din parc? Amendă, proces-verbal, oprobriu. Ce se întâmplă când dărâmi cu de la tine putere un monument? Nimic!! Prin 1975 deschidea ușa Editurii „Junimea” o bătrânică uscată și timidă: Ecaterina Chelariu. Soțul ei, Traian Chelariu, comentat, în „Istoria…” lui Călinescu, la capitolul „Suprarealiști bucovineni”, murise de zece ani. În deceniul scurs de la dispariția scriitorului, soția a bătut la o mulțime de uși bucureștene, încercând să publice câte ceva din manuscrisele lăsate de Traian. La „Junimea” aducea mai multe sute de pagini așternute cu un scris mărunt și ordonat: proză memorialistică – Jurnalul scriitorului, intitulat „Zilele și umbra mea”. Cartea am izbutit s-o tipărim în 1976, după mai multe reprize de peripeții cu cenzura (care a tăiat din gros!) și după reproșul primejdios rotunjit într-o Plenară a Consiliului Culturii: „care cum iese din pușcărie, vine la „Junimea” (cu evidentă referire la cărțile lui I.D. Sârbu, Ioana Orlea, Mihai Ursachi, Al. Zub, Traian Gheorghiu, Toader Hrib ș.a.) După cum, poate, se știe, Traian Chelariu, repartizat, după eliberarea din penitenciar, să lucreze la ecarisaj-deratizare (în manuscris am găsit fraza „Dimineața am lucrat la ecarisaj; seara, am tradus din Verlaine”) a constituit modelul lui Marin Preda pentru memorabila scenă cu șobolanii din „Cel mai iubit dintre pământeni”. Visul Ecaterinei Chelariu a fost să-i vadă opera tipărită (parțial, a reușit) și să-i ridice un bust scriitorului ce studiase la Paris, Roma, Cernăuți, era doctor în filosofie încă din 1930 și publicase, înainte de ’44, valoroase cărți de poezie, proză, teatru, eseistică. Emigrată în USA împreună cu cei doi copii, Dna. Chelariu a adunat bănuț cu bănuț și s-a întors în 1994 la Suceava, pentru a dărui orașului și Universității bustul (realizat de Florica Hociung). Am fost de față la dezvelire: s-au rostit cuvenitele discursuri, a urmat slujba de sfințire oficiată de un sobor de preoți – și iată Universitatea „Ștefan cel Mare” îmbogățită cu bustul celui mai strălucit (și mai chinuit) slujbaș al său. Care bust, desigur, s-a așezat cu aprobarea autorităților ce au acceptat donația și i-au oferit amplasament de onoare. A tronat pe soclu vreo 3-4 ani, după care, mai întâi a dispărut bustul, apoi a fost dărâmat soclul. Bronzul n-a fost ciordit de țiganii dornici de ciubuc la DCA, ci de intelectuali universitari, care l-au dosit undeva, într-un demisol. Nu se știe din ce motiv. Gurile rele spun că soclul incomoda mașinile onor Rectoratului la manevra parcării cu spatele și s-au produs regretabile înfundări de aripă dreapta-față. O fi așa, n-o fi așa… După primul exil, bustul a ajuns să rezeme un zid, pe un culoar universitar. Prin strădania (și după protestele) unor cadre didactice înzestrate cu bun simț, respect față de truda înaintașilor și bagajul cultural necesar, se pare că, totuși, bustul va fi reașezat pe un soclu. În altă parte – Universitatea pe care a slujit-o și onorat-o, nu-l vrea. De fapt, nici nu-l merită.