Scadența… la scadență

La noi și pretutindeni, actorii au fost totdeauna activ implicați în mișcările revoluționare ale vremii. Costache Aristia, cel care a pus bazele teatrului cult în Țara Românească și care, la 1852, a înființat, împreună cu Heliade, Teatrul Național din București, a participat activ și la răscoala lui Tudor Vladimirescu, și la revoluția de la 1848. Actorul ieșean Ion Poni, care juca în spectacolele „Teatrului cel Mare” de la Copou, a ajuns la închisoare după înăbușirea revoluției de la 1848. În decembrie 1989, primii prefecți în câteva județe (Bacău, Arad ș.a.) au fost actori ai teatrelor din respectivele orașe.
A existat și un moment, din păcate total ignorat, al participării efective a oamenilor de teatru ieșeni la evenimentele din 1989. Utilizând mijloacele la îndemâna lor, adică, scena. Nu revendică nimeni certificate și privilegii de revoluționar, nici nu se cuvin supraevaluate semnificațiile momentului respectiv; a existat, însă, un gest protestatar real, ce n-ar trebui trecut cu vederea, barem pentru a fi înregistrat la addenda în cronica urbei. La sfârșitul lunii decembrie 1989, pe scena Teatrului Național se prezenta în premieră piesa lui Elias Canetti „Scadența” (regia, Ovidiu Lazăr), un text literalmente exploziv, care nu putea fi interpretat altfel decât ca un protest vehement la adresa tiraniei și dictaturii. În clipele acelea, țara dădea în clocot. Pe fondul evenimentelor de la Timișoara, titlul piesei căpăta îngrijorătorul plus de semnificație ce a alarmat forurile locale până într-atât încât unii „factori de decizie” pur și simplu s-au ferit să participe la vizionarea oficială, iar alții au dispărut înainte de începerea discuțiilor finale – fapt niciodată întâmplat până atunci. De altfel, au „evadat” și din sală, în timpul reprezentației, nu puțini spectatori, pur și simplu înspăimântați. Iar aplauzele la scenă deschisă s-au transformat în ovații și replica antitotalitară a început să fie salutată prin ridicări în picioare – datorită și faptului că actorii apăsau, ca niciodată la repetiții, pe tâlcurile-dinamită.
Nu mai era vorba de „fitile” și „șopârle”, ci literalmente de chemări și îndemnuri rostite fără ezitare, violent potențate de forța ce-o dă cuvântului scena. Pot depune mărturie actorii din „Scadența”: Emil Coșeru, Teodor Corban, Mihaela Arsenescu ș.a. Practic, premiera era prezentată fără aprobarea Comisiei de vizionare! Interesant este și cum s-a putut „strecura” acest titlu în repertoriul supus unor n aprobări, una mai exigentă și mai restrictivă decât cealaltă. S-au utilizat vicleniile obișnuite de altfel, de care făcea uz întreaga strategie repertorială, fie ea teatrală, cinematografică ori editorială: secretariatele literare, redacțiile, casele de filme s-au deprins să alcătuiască rezumate de prezentare și susținere a propunerilor până-n marginea lozincii: sunau „cum trebuie să sune”; nu prea aveau legătură cu fondul lucrării, dar rezonau convenabil la „foruri”.
Pentru a susține „Scadența” am adus și două argumente suplimentare; fiecare în parte nu însemna prea mult, dar luate împreună, căpătau greutate: era vorba de un scriitor bulgar distins cu Premiul Nobel. Un condeier din „lagărul socialist” deci, și bulgar pe deasupra, prezenta suficientă încredere, iar Nobelul atribuit unui „riveran” dunărean sugera că va putea fi cândva sărbătoare și pe ulița noastră. N-aveau de unde ști cei ce ne supravegheau strict repertoriile că Elias Canetti, născut la Ruse, a rămas în Bulgaria până la vârsta de… 6 ani; încă mai trăia în 1989… dar era de mult cetățean britanic. Sigur că astfel de „nevinovate” păcăleli prezentau un anume risc, putând avea final încheiat cu „măsuri organizatorice”, dar premiera ieșeană din decembrie 1989, marcând consonant chiar scadența domniei cenzurii și dictaturii, n-a avut și n-are alte consecințe și implicații decât dacă-i așezată într-un context mai larg, acela în care-s incluse și acțiunile revendicative nespectaculoase și, totuși, premonitorii, din 14 decembrie, „Scadența” reprezentând modestul obol al actorilor. (Nu întâmplător spectacolul a fost imediat preluat și difuzat de Televiziunea de la Chișinău, fiind considerat util și necesar în acel fierbinte moment politic moldav.)
P.S.
Cea mai cretină întrebare pusă de un gazetar tv: o fătucă dotată cu microfon alerga pe lângă infractorul capturat sâcâindu-l obsesiv cu aceeași întrebare: „De ce ați violat-o?”