Scadența (2)

Forurile locale au sprijinit consistent eforturile teatrelor ieșene lăsate fără subvenție, mijlocind audiențe la conducerile întreprinderilor, solicitând înțelegere, chemând directorii de fabrici la sediu întru sensibilizare, dar în primul rând spre a-și salva propria piele: imposibil să fie încălcată o „indicație” provenită de la Cabinetul 2, dar nici nu puteau să anunțe închiderea celui mai vechi teatru românesc. Se aflau între ciocan și nicovală, așa că, de voie, de nevoie, au trebuit să ne devină aliați. Repertoriul, cum se știe, era strict controlat de la București, n-aveai cum să joci ceea ce considerai c-ar fi succes aducător de venituri, biletele aveau simbolic preț fix – ce se putea face altceva decât să se inventeze „alte surse”?
Teatrul din Bacău a primit permisiunea să deschidă un chioșc în care vindea ouă cu un leu în plus, la Piatra Neamț chiar că se confecționau coșciuge, la Timișoara s-au înființat cursuri (cu plată) de autoapărare pentru femei, în programele de sală tipăream reclame ce invitau la cumpărarea de locomotive diesel ori rulmenți (mărfuri, de altfel, dirijate) și tot așa înainte, inventivitatea românească fiind chemată să născocească tot soiul de expediente, ori de crasă inutilitate și iluzorie eficiență, ori evident în afara legii.
Cum televiziunea ne regala două ceasuri pe seară cu emisiuni dedicate aproape în totalitate „eroului între eroi”, s-a ivit ideea organizării de „videoteci”: vindeai biletul Teatrului unui public dornic să vadă, fie și pe micul ecran, filme străine. Traduse pe loc la microfon, netraduse, tineretul mai ales umplea sala Studio. De fapt, nici asta soluție legală, toate casetele afișând, la deschidere, interdicția proiectării în scop lucrativ. Oricum, n-a ținut barem o vară: Consiliul Culturii și Educației Socialiste a luat seama de știrbirea atribuțiilor Cenzurii și a dispus prezentarea filmelor mai întâi la o Comisie centrală care să aprobe difuzarea. Bineînțeles că duceam în Capitală caseta cu „Răsună valea” și, cum ștampila îngăduitoare se punea pe cutie, introduceam în același ambalaj, la Iași, cine știe ce film violent cu mafioți. S-a aflat, în urma unor scrisori îngrijorate ale oamenilor muncii, și s-au interzis și videotecile.
Când intrai în Teatru, trebuia să înfrunți privirea întrebătoare a portarului cu patru copii, a muncitorilor de la ateliere, a actorilor: „chenzina asta luăm leafa?” Au luat-o totdeauna întreagă cei de la Teatrul Național; din nefericire, nu și cei de la Operă ori Filarmonică – dar cu prețul apelării la istovitoare și umilitoare „soluții” în marginea sau total în afara legii. Se pare că, la Național, am beneficiat și de un plus de solicitudine datorat tocmai zvonului la care se referea gazetărița tv: un post de radio străin preluase „informația” cu ginerele prim-ministrului, lumea asculta (am aflat printre ultimii, conform zicerii că întâi află satul și pe urmă bărbatul și am dezmințit-o într-o intervenție la o Plenară – după care n-am mai fost niciodată invitat să iau cuvântul…) și nu se făcea să refuzi rubedenia înaltului personaj. Așa că am cârpit, cu atelierul de croitorie, 420 de prelate pentru camioanele unei întreprinderi de transporturi auto – de fapt, nici până azi nu știu cum arată o astfel de prelată, am confecționat, cu atelierul de pictură, 2.000 de plăcuțe cu inscripția „vânătoarea interzisă” și, când a venit un control la Inspectoratul Silvic, cel ce întreba a fost invitat să le numere pe cărările pădurilor patriei, am produs, cu tâmplăria, sute și sute de „paleți” – evident, doar unul singur, păstrat ca anexă justificativă la factură, gazul metan ni-l plătea Combinatul de Utilaj Greu (Teatrul a primit, de la Tg. Mureș, invitația la semnarea contractul de livrare pentru… zero metri cubi!), electricitatea, Fabrica de Antibiotice, și tot așa înainte.
A necesitat enormă trudă șirul interminabil de infracțiuni pe care „stăpânirea” se făcea că nu le vede și care ar constitui, acum, deliciul DNA-ului. Sper că a intervenit prescripția ori barem vor fi categorisite ca ripostă în legitimă apărare… Târâș-grăpiș, sistemul începuse să funcționeze, când am primit un telefon de la directorul Teatrului Național din București, Radu Beligan: „Dragă, ce faci tu acolo, vrei să demonstrezi că se poate?” Avea perfectă dreptate: șterpelind trudnic dintr-un buzunar al statului și băgând în alt buzunar al statului, dădeam apă la moară inițiatorilor unei absurdități profund dăunătoare, „autofinanțarea teatrelor”. Dilema era de nesoluționat și nu știu cum s-ar fi derulat lucrurile mai departe, dacă nu venea acel decembrie 1989.
La scară și păstrând proporțiile, prima spălare a putinei s-a petrecut nu la București, ci la Iași: în ziua de 18 decembrie 1989, la premiera piesei lui Canetti „Scadența”, un violent rechizitoriu antidictatură, importanți membri ai Comisiei de vizionare, ca să nu spună nici NU, nici DA, au șters-o pe nesimțite, unul câte unul, de la discuția finală. Venise scadența…